Încercarea unui elev de clasa a VIII-a din Fălticeni de a cuceri Mont Blanc-ul

După ascensiunea pe care a făcut-o, în 2009, în Dolomiţi, urcând la 3.342 m, pe vârful Marmolada, şi cea din 2010, la 4.559 m, pe Punta Gnifetti, în Monte Rosa, Italia, Daniel Ioan Dănilă, elev în clasa a VIII-a la Şcoala „Al. I. Cuza” Fălticeni, a plecat, pe 31 iulie, spre Franţa, într-o încercare de a ajunge cât mai sus, înspre Mont Blanc. Ascensiunea a fost făcută împreună cu părinţii săi, Călin şi Ramona Dănilă, şi alţi membri ai Academiei de Aventură “Pământul Viu” din Fălticeni

Au ajuns în Sallanches pe data de 1 august şi chiar de a doua zi au început aclimatizarea, mergând până la Les Pyramides, la 1.895 m, de unde se vede, impresionant în toată măreţia sa, gheţarul Bossons, cu o lungime de 7,8 km şi o suprafaţă de aproximativ 9,9 kmp.

Pe 4 august a urmat o ascensiune la Tête Rousse, la 3.167 m, prima etapă în lungul drum spre Mont Blanc. Pentru a ajunge aici, au luat trenuleţul de Mont Blanc, din Le Fayet, până la Nid d′Aigle („cuib de vulturi”, în franceză), la 2.362 m, în apropierea gheţarului de Bionnassay. De aici, pe un traseu pietros şi auster, au urcat, timp de două ore şi jumătate, la Tête Rousse, la 3.167 m.

Drumul spre înălţimi: Le Grand Pilier de Goûter

Aşa cum ne-a spus Ramona Dănilă, una dintre fălticenencele care au urcat în Alpi în cadrul acestei expediţii, în afara numeroşilor alpinişti aflaţi pe traseu, singurii “locuitori” erau caprele alpine din Alpi, care păşteau vegetaţia săracă, formată dintr-o iarbă scurtă şi ţepoasă, licheni şi muşchi. Dacă nu ar fi fost caprele şi puţina iarbă, ai fi crezut că eşti pe o altă planetă, lipsită de viaţă.

„Peisajul este impresionant: în partea dreaptă, gheţarul Bionnassay, cu crevase în care putea intra fără greutate un camion, în stânga şi în sus, pietre imense şi o cărare care de-abia se ghicea, întreruptă în unele locuri de pasaje de căţărare. La Tête Rousse am traversat gheţarul cu acelaşi nume şi ne-am oprit la refugiu, să bem un ceai. Înainte de a începe coborârea înapoi spre Nid d′Aigle, am privit lung înspre următoarea etapă a drumului nostru spre înălţimi: Le Grand Pilier de Goûter, cu al său Grand Couloir, o traversare a unui pasaj, ca o pâlnie, la 3.270 m, pe care cad, aproape continuu, pietre. Ne-am întors la Nid d′Aigle şi de acolo, cu trenuleţul în Le Fayet”, ne-a spus Ramona.

Antrenament pe Marea de Gheaţă

Următoarea etapă, pe 6 august, a fost Marea de Gheaţă, La Mer de Glace, unde fălticenenii s-au antrenat cu colţarii pe gheaţă. Mer de Glace este un gheţar imens, format într-o vale glaciară, la 2.400 m, cu o lungime de aproape 7 km şi o grosime de 200 m. Crevasele aici ar putea să adăpostească cu uşurinţă un bloc cu mai multe etaje. Văzută de sus, arată ca o limbă brăzdată de zeci de crevase.

După toate acestea, urma încercarea cea mare: urcarea spre Goûter şi mai sus, spre Mont Blanc. Aşa cum am aflat de la membrii expediţiei, Ioan-Daniel, Călin şi Ramona Dănilă, membri ai Academiei de Aventură „Pământul Viu”, şi Ana Nazarov, înainte de a continua ascensiunea trebuie ţinut cont de factorul vreme. Vremea în Alpi este foarte schimbătoare, ziua poate începe cu o dimineaţă însorită şi la amiază poate să plouă, iar la peste 2.000 m, să ningă sau să viscolească.

Cinci ore de urcuş vertical, pe frig şi viscol

„Aşa a fost vremea aproape toată perioada petrecută în Alpi şi aşa ni s-a întâmplat şi când am plecat spre Goûter, în ascensiunea spre Mont Blanc. Pe data de 8 august ne-am hotărât să urcăm. Previziunile pentru acea zi erau bune, soare cu câţiva nori. La ora 7.00, în Le Fayet, la trenuleţ, era înnorat, dar cu promisiuni de vreme bună. Am ajuns la Nid d′Aigle şi am început să urcăm. Pe la jumătatea drumului spre Tête Rousse, a început viscolul şi zăpada. Se duseseră speranţele noastre de vreme bună. O astfel de vreme pe Mont Blanc poate fi fatală, iar pe pilierul Goûter îţi poate face ascensiunea extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă. În pofida vremii, ne-am decis să urcăm. La Tête Rousse, ne-am oprit, am băut un ceai, ne-am pus colţarii, am traversat gheţarul şi am început să urcăm pilierul. La culoar, cărarea, altădată vizibilă, acum era acoperită cu un strat gros de zăpadă, care făcea traversarea şi mai dificilă; imaginaţi-vă o pâlnie verticală, de aproape 1 km lungime, care se sfârşeşte într-un gheţar crevasat, pâlnie pe care trebuie să o traversezi în viteză, de teama pietrelor care cad aproape continuu, cu colţarii în picioare, pe zăpadă şi vânt. Am avut mare noroc de o coardă întinsă de o echipă de coreeni, care ne-a ajutat la traversare. După culoar, a început ascensiunea propriu-zisă: aproape 1.000 m şi cinci ore de urcuş vertical, cu colţarii pe stânci şi zăpadă, pe frig, viscol şi o ninsoare ca biluţele de polistiren, ce-ţi tăia faţa. Ne ajutam de pietre sau de cablurile montate din loc în loc, pe care ne alunecau mănuşile îngheţate. În final, am ajuns la Refuge de Goûter, la 3.817 m. Tatăl meu a spus că a fost cea mai grea ascensiune pe care a făcut-o vreodată şi la fel a fost pentru toţi ceilalţi membri ai grupului. Ne-am cazat şi am verificat previziunile meteo pentru a doua zi. Urma să fie soare în prima parte a dimineţii, apoi viscol şi zăpadă, din nou”, ne-a spus Ioan-Daniel Dănilă, cel mai tânăr membru al echipei de alpinişti, în vârstă de 14 ani.

La 14 ani, Daniel Dănilă se consideră mic şi umil, la 4.200 de metri

Daniel a precizat că s-a luat hotărârea să se plece a doua zi înspre Mont Blanc şi să se meargă atât cât se va putea.

„Am plecat a doua zi, la ora 5.00, pe un frig de nu puteai respira, cred ca erau -10 grade. Am urcat pe creastă, de unde se vedeau toate vârfurile Alpilor, într-un spectacol impresionant şi intimidant, în acelaşi timp. Acolo sus, la 4.000 de metri, te simţeai mic şi umil, şi toate lucrurile care păreau importante acolo jos, în oraşe, nu mai contau aici, la înălţime. Tot ce contează sus este prudenţa şi atenţia şi să ştii să te retragi atunci când este nevoie, fără acte inutile de bravadă, ceea ce am făcut şi noi, după ce am ajuns pe la 4.200 m, deoarece începuse din nou un viscol care te tăia şi te făcea să mergi încovoiat. Un adevărat alpinist ştie când trebuie să se întoarcă pentru a nu-şi pune viaţa în pericol. Muntele nu pleacă de acolo, aşteaptă răbdător, şi dacă ştii să-l respecţi, te va respecta şi el la rândul lui!”, ne-a declarat Ioan-Daniel.