Sic tranzit…

Anul 1987, luna iulie. Eram în Timişoara, oraşul frumos cum aveam să-l descopăr mai târziu, după ce am sosit noaptea cu acceleratul de Bucureşti, gara îmi păruse o construcţie destul de comună şi cam provincială. A doua zi am vizitat Catedrala Ortodoxă. Arhitectură superbă, un interior aproape desăvârşit. Rezonanţă şi linişte, poate prea rece, să fie influenţa germană prin şvabii din Banat? Câteva bătrâne înfiorate de neliniştile vârstei. Totul este atât de firesc, de obişnuit. Ca şi cum ai merge să cumperi pâine sau la cinematograf, duminica la matineu.

Aceeaşi Timişoară, anul 1990, septembrie. Pe zidul unei case scrie cu cretă albă: aici se întâlnesc comuniştii! Pe un panou de afişaj al primăriei, mare, în ungureşte şi română: Trăiască Laszlo T.! De ce să trăiască în mod deosebit Laszlo ăsta ? se întrebau în şoaptă doi tineri. Probabil nu erau localnici, nu ştiau prea multe despre popa cel reformat…

Catedrala! La fel de frumoasă, chiar aşa murdărită de bănuielile sau zvonurile că Înalt Prea Sfinţitul nu a deschis uşa celor care cereau de nevoie adăpost în decembrie 89. Au murit, se zice, seceraţi de gloanţele securiştilor. Poveşti ? Scenarii ? Realitate ?

Intru. Marea navă geme de lume, o lume care se sufocă aproape în fumul lumânărilor aprinse. Zeci, poate sute de lumânări! Se vând, se aprind şi se depun pe două suporturi, acolo unde scrie: pentru vii, pentru morţi! Iau şi eu lumânări, le aprind, le pun în suportul unde scrie pentru vii! Deşi mă îndoiesc că din fumul lumânărilor şi din ceaţa candelei poate veni izbăvirea, dar le pun…În marea navă a bisericii se ţine şi o predică. Mă duc să ascult. Un ierarh tânăr, aşezat în profil, cu barba neagră îngrijită, cu ochii în bagdadie şi cu o cădelniţa în mână. Vorbeşte limba încifratelor texte ecleziastice din care noi, muritorii, turma, trebuie să sorbim adevăruri, înţelepciune. Adevărul pe care tânărul ierarh nu-l ştie sau nu-l ia în seamă este că nu se poate sorbi nimic. Retorică goală, moară de măcinat vorbe, plus tonul acela insinuant, moale, insinuant - dulce, patetic, mieroşenia gângavă, ipocrită (asta simt eu), nu ştiu de ce aşa de prezentă în glasul Înaltelor Feţe. Poate aşa cred ei că e bine! Poate aşa îi învaţă ! Veştmintele scumpe : anteriul din mătase, comănacul scrobit. Barba îngrijită, traiul bun se vede, poate chiar cu ostentaţie. Unde este jurământul de sărăcie?

La naiba însă cu întrebările mele lăuntrice. Oamenii îl ascultau extaziaţi pe Părintele! Înalt Prea Sfânt. Ocrotitor. Prea Fericit. Şi noi care fugim în biserici, să-l întâlnim pe Iisus, să ne mântuim! Şi nu-l găsimdecât pe Narcis, sub chipul unui tânăr ierarh, care ne spune o poveste banală. Esenţa anilor noştri postdecembrişti.

Cornel CEAUŞ