Concluzii

Imaginaţia este cheia cuvintelor ce părăsesc cenuşiul adâncurilor întipărite acolo unde nu se poate ajunge, căci sunt complexe căile de codificare a mesajelor subliminale ce vin din interior către exterior, spărgând porţile inefabilului aşternându-se uşor pe hârtie, dând sens şi culoare vieţii mentale aflate în profunzimea universului propriu. Acest univers format odată cu crearea matriţei, este în expansiune direct proporţional cu trecerea timpului şi a incidentelor ce lasă urme văzute şi nevăzute pe matriţa ce-l susţine, şi pe care o călăuzeşte după propria formare, este văzut doar de ochiul propriu ce priveşte retrospectiv, căci toate s-au întâmplat în viitor de ceva ce e scris dinainte, iar noi doar trebuie să aşteptăm împlinirea faptelor realizând nimicuri pământeşti cu ochii sticlind după averi neavute, dar dorite şi sus puse ca ţeluri de atins într-o viaţă de simple lăcuste ce se târăsc spre moarte nerealizând că totul e praf şi pulbere, la un simplu gest nedorit al celui ce a creat totul pentru a se cunoaşte prin propria creaţie, sau poate nu, cine ştie?
Totul e antagonic atât timp cât e privit prin mintea omului, ce încearcă mârşav să schimbe totul după bunul plac şi dorinţele ranchiunoase, să arate că el este stăpânul pe când poate se va distruge sub propria-i cunoştinţă ce apasă mereu cu noi întrebări despre nimic şi totul, căutând răspunsuri acolo unde ele nu sunt şi bătând la uşi inexistente, create doar de mintea bolnavă după totul sau nimic, după adevărul propriu, distrugându-l pe cel universal, fiecare având dreptate şi fiecare definind adevărul suprem.

Încetul cu încetul totul sucombă trist datorită dorinţei meschine de a deţine totul, de a controla totul, totul fiind o iluzie proiectată pe retina ce de mult nu mai suportă să codifice mizeria şi cabotinismul la care s-a ajuns.

Trist dar adevărat, ne îngropăm singuri zi de zi în indiferenţă şi dispreţ faţă de cel ce ne este aproape, căci fiecare se crede a fi un egocentric ce tinde spre absolutul propriu imaginat.

Scăpare nu mai există, pentru că s-au întâmplat prea multe din cele ce trebuie să se întâmple, pentru a veni nedoritul final către care alergăm ca nebunii şi de care vom avea parte căci singuri am căzut în păcat…

Vasile UDUDEC