Moartea îi face pe oameni să-şi amintească lucruri cărora nu le-au dat niciodată importanţă şi pe care le-au crezut minore. La mai bine de două luni de la moartea fetei cu părul de foc, familia, mass-media, dar şi întreaga ţară încă o mai denigrează prin diverse afirmaţii. De aceea mi-a fost imposibil să mă abţin să scriu despre una dintre artistele mele preferate.
Sursa nemulţumirii noastre sunt problemele mici. În general, oamenii nu se împiedică de munţi, ci de pietre.
Dacă dragostea înfrumuseţează toate ideile şi justifică toate obrăzniciile, atunci Mădălina nu ar mai trebui trasă la răspundere pentru fapta comisă. Oricum ei nu i se mai poate da vreo şansă la viaţă.
A fost fericită, s-a bucurat de glorie, de succes, de popularitate. Ca în toate cazurile, vine şi o perioadă de declin în care nu mai eşti la modă. Ea nu a putut accepta acest lucru.
Moartea este o ipoteză până în momentul când omul se pomeneşte în braţele ei, fără nici o speranţă de întoarcere. Gândul morţii îi apărea din când în când ca o întrebare care cerea dezlegare. Iată că a dezvăluit acest mister şi a păşit într-o altă lume în care probabil credea că va fi fericită.
A plecat lăsând în urmă familiei şi cunoscuţilor doar un întuneric amar în care rătăcesc frânturi de gânduri fără stăpân, ca stropii de ploaie în noaptea vântoasă de toamnă.
Până să moară, oamenii au uitat că există Mădălina Manole; iar acum, ca într-un vis, şi-au amintit de ea şi de minunatele ei melodii. A cerut ajutor, dar nu a auzit-o nimeni.
Fata cu părul de foc a hotărât că a sosit momentul să-şi împlinească destinul, nebazându-se pe teoriile pe care omul le dezvoltă pe seama misterului existenţei.
Viaţa e foarte rapidă; ne face pe noi, oamenii, să trecem de la cer la infern în câteva secunde. Schimbările se petrec numai când facem ceea ce ne este contra, dar absolut contra obişnuinţelor noastre. Mădălina a uitat într-un final să-şi mai trăiască propria viaţă şi a făcut acea schimbare fatală pentru ea.
Lumânarea s-a stins, dar încă mai scapără fum.
Iuliana ROMAN