Biserica, meltenismul de duzină şi moda cea veche a românilor (I)

La o simplă discuţie avută cu un pretins intelectual, ce îmi tot etala cu nespusă bucurie înaltele sale studii superioare făcute pe ici pe acolo, şi pe deasupra şi la ff (fefe sau fără folos, n.n.), am simţit oarecum reflecţia dură pe care o au intelectualii (sau pseudo-intelectualii) faţă de Biserică şi mai ales faţă de neputinţa acesteia de a forma oameni de elită. Ciudat este faptul că în discuţie nu mi-a pomenit nicio clipă de responsabilitatea familiei şi a şcolii în formarea educaţiei oamenilor de mâine, nu mi-a pomenit nici o secundă de societatea în care ne manifestăm, astfel încât m-a determinat să trec la un rechizitoriu asupra vremurilor în care trăim şi mai ales, asupra mentalului neamului românesc. Nu sunt primul care recurg la o asemenea metodă, dar mă gândesc la realitatea că un „duş rece” repetat poate fi de bun augur pentru trezirea unora.

Este un obicei la noi românii să căutăm vina şi vinovaţii pe la alţii, dacă se poate în afara ţării, şi să ne plângem de milă aşteptând ca nişte prunci cuminţi pe cineva să ne audă ţipătul de jale şi de oftat, să ne ia în braţe, să ne mângâie cu dulci cuvinte (aburitoare) şi noi să continuăm să trăim în aceeaşi stare de indiferenţă. Nu ne place să fim criticaţi, ci numai să criticăm. Nu ne place nici ce avem, dar nici ce ne oferă alţii. Nu ne place nimic al altuia, cum nici ceea ce este al nostru. Vrem tot mai mult, dacă se poate o îmbogăţire de tipul tragere la sorţi, iar munca să o lăsăm în spinarea altora. Ce bine ar fi dacă ar pica direct din cer roadele în gura lui Nătăfleaţă, poate chiar şi mestecate.

Cum să ne educăm dacă familia a devenit doar locul de unde ne procurăm banii şi de la care învăţămcuvintele de cartier, care ne asigură lunga supravieţuire într-o societate care şi aşa nu dă nici doi bani pe bunul simţ. Slavă Domnului că ne-am educat prin bătaie, că doar românii sunt extrem de inventivi şi la nivel lingvistic, şi doar noi am putut născoci teoria că bătaia e ruptă din Rai! Dacă ar fi aşa totuşi şi în Rai, nimeni nu şi-ar dori să meargă acolo şi să primească ciomege, furci şi pari peste cocoaşă, lanţuri peste picioare, aşa gratuit, de frumuseţea locului şi ca să fim în ton cu „ideologia” edenică.

Bine că ne-am manelizat şi la petrecerea românului, şi aşa săracă, am adăugat la mici şi bere, şi cântecele cu iz oriental, ca să dezmorţească oasele tuturor ca şi cum ar fi o şedinţă de aerobic. Manelele din belşug, pe care mulţi le slăvim cu atâta tărie şi intensitate, par numai bine venite pentru susţinerea ideologiei româneşti: moartea caprei vecinului. În locul conştientizării de sine ca să ne vedem locul şi poziţia în societate (chiar şi în lume de s-ar putea), am devenit din ce în ce mai triumfaşi şi mai cu moţ în frunte că nimeni nu are valoarea noastră şi că duşmanii ne poartă pică, doar doar or învăţa şi ceilalţi neiniţiaţi în tainele duelării manelistice „cheia” succesului de care dau dovadă. Cultura lui „fără număr, fără număr”, grosimea şi profunzimea versurilor etalate în fiecare cântecel, depăşesc cu mult versurile de aur ale epocilor ce au apus demult, în care un Eminescu, Goga sau Bacovia, sunt palizi pe lângă marii compozitori şi poeţii de manele. Trăiască totuşi, cei ce îi susţin! Şi nu sunt puţini. De ce să mergi pe stradă şi ceilalţi să fie privaţi de melodiile alese pe sprânceană ce le ascultă numai urechiuşile tale? Dacă în străinătate fiecare îşi procură un mp3 player şi bunul-simţ le dictează să ştie numai ei ce ascultă, la noi meltenismul de duzină este înflorit, iar ofilirea pare a fi încă departe: nu poţi trece pe stradă, fără să nu ai un telefon de la care să nu urle cântecele orientale şi acelea date la maxim, ca să intre în urechile fiecăruia sublimele versurile ale educării de duzină. Nu uităm nici pe cei cu maşini tunate, care din prea multă „bunătate” nu doresc să fie catalogaţi „egoişti”, şi drept urmare îşi turează la maxim motoarele, ca de altfel şi muzica de „calitate”, rămasă numai la vocale, la ţipete disperate şi că offfff, aşa e viaţa lui. Poate aşa mai învaţă şi ei alfabetul şi articularea vocalelor, cine ştie! Nelipsiţi din acest decor feeric sunt şi pseudo-ochelarii marcaţi cu două litere din alfabet, tricourile cu sclipici, lanţurile de aur sau alt metal (obligatoriu!) sclipitor la gât şi la mâini, cureluşele albe şi pantalonii albi imaculaţi, mestecatul şi întinsul gumei cu violenţă, scuipatul pe jos, etalarea burţii ca semn al bunăstării materiale, uitarea limbii materne şi evident, o damă ieftină de companie, care susţine şi aprobă idealurile şi valorile meltenice.

Lasă că nici la celălalt pol nu stăm mai bine, îmi atrage atenţia un coleg de facultate. Dudui apărute peste noapte, care din prea multă frustrare au trecut la articularea buzelor, a sprâncenelor şi a altor părţi de corp, fredonează pe playback adevărate sonete. Să mulţumim cerului că aceste piese de rezistenţă sunt pe playback, că de altfel, multora ar provoca life hemoragii interne şi externe. Este culmea, dar adevărat. Non-valori muzicale, care plătesc ca cineva să le promoveze idioţeniile, strâmbăturile şi penibilităţile, îşi etalează în faţa tuturor scumpele lor cunoştinţe în toate domeniile şi au pretenţia la final să fie numărate în dreptul divelor, vedetelor şi a persoanelor publice.

Alexandru Prelipcean