Negura timpului

Înconjurată de duşmani pe care îi credeam prieteni, văd viaţa totuşi în culori. Printre realizări pe care le credeam doar vise, văd viitorul promiţător. Trecutul plânge, gândindu-se la despărţire.
         Prezentul mă ia de mână şi-mi zâmbeşte, îmi promite lucruri pe care nici el nu le crede; e îmbătat de vraja lumii în care trăieşte, nu ştie ce e adevărul sau minciuna, victoria sau eşecul, agonia sau extazul.
         Lumina răsăritului îl trezeşte din când în când, însă îl îngroapă din nou în deznădejde.
         Prezentul este o continuitate a trecutului, deseori se raportează la ce-a fost pentru a răspunde la ceea ce este, aducând-i reproşuri amare.
         Viitorul stă cufundat în fotoliul moale din faţa şemineului şi îi mijeşte în colţul gurii un zâmbet enigmatic, privind zbuciumul prezentului, al trecutului, ai predecesorilor săi.
         Oricât ne-am strădui să ajungem viitorul din urmă, e în zadar, pentru că nu am reuşi.         

Prezentul se trece ca ceara la faţa focului, însă tot în prezent trăim.
         Viitorul mă trage de mânecă şi mă roagă să trăiesc pe teritoriul lui. Însă, doar visele mele îşi au locuinţa acolo. Mi-e imposibil să-i pot îndeplini dorinţa, doar o minune ar putea face asta.
         Trecutul ... Prezentul ... Viitorul, tărâmuri pe care îmi irosesc viaţa, locuri ce şi-au pus şi îşi pun în continuare amprenta pe trupul şi sufletul meu, lumi pe care le-am schimbat, în care trăiesc şi visez.
         Un orgoliu tânăr şi incoruptibil strigă în mine, însoţit de curajul disperării.
         Visele sunt lumea mea de-a doua.

Iuliana ROMAN

Clasa a XI-D