Fenomenologia cuplurilor

Ce se întâmplă când doi oameni hotărăsc să formeze un cuplu? O astfel de stare de lucruri presupune o învecinare și un fel de adunare a celor doi parteneri. Ei vin în această operație de adunare cu trupurile lor, cu rațiunea fiecăruia dintre ei și cu sufletele lor. Vom discuta în cele ce urmează despre fenomenologia acestei “operații” în această altfel de aritmetică.

Noica își punea întrebarea: ”Ce se întâmplă când adunăm un unu cu un alt unu?”. Rezultatul, spunea el, e doi, însă care dintre cei doi unu se adună celuilalt pentru a obține doi? Cred că atunci când doi oameni se adună într-un cuplu putem vorbi de unu plus unu doar la nivel de aritmetică a trupurilor. Dacă însă considerăm rațiunea și sufletul fiecăruia dintre cei doi parteneri, avem în general două entități de dimensiuni diferite, să zicem un X și un Y. În acest context general avem două situații: X=Y și, să zicem, X e mai mic decât Y (mai puțin rațional sau respectiv mai zidit – adică mai puțin predispus la a primi sau radia lumina - dacă e să ne referim la suflete).

Să presupunem că suntem în situația ideală în care X=Y. Cum și trupurile au fost considerate tot unități egale, avem un cuplu aparent ideal! Când adunăm cele două ființe, pe orice plan, cel senzorial trupesc, cel rațional sau cel al sufletului, obținem suma a două unități identice... ceea ce în limbaj convențional aritmetic poate fi doi, însă poate fi și zero!

Obținem doi dacă unul dintre cei doi termeni ai operației se adună celuilalt într-o operație de susținere reciprocă în care fiecare partener se dăruiește total și primește total (astfel fiecare dintre cei doi parteneri se regăsește când oferindu-se total către doi-ul final, când primind total oferta integrală a celuilalt către același doi prezis de Noica!).

Însă obținem zero când rezultatul adunării celor doi parteneri (fie pe axa trupurilor, pe axa sufletească sau pe axa rațiunii) se împarte mereu la doi...În lumea resturilor împărțirilor la doi, cei doi parteneri se anulează reciproc pe axele în care sunt egali. Spre exemplu, am să mă refer aici la cea mai importantă și neprețuită resursă deținută de un om pe pământ: timpul. Dacă cei doi parteneri intră în mod egal în această operație de cuplu, în această sumă, însă își împart mereu timpul avut la dispoziție la doi, o parte pentru sine și o parte pentru partener, iar partea pentru sine este mereu mai mare, ei nu vor obține niciodată satisfacția unei experiențe constructive și formatoare, întrucât vor sfârși prin a se anula reciproc, rămânând în cele din urmă cu senzația de singurătate în doi.

Să presupunem acum că pe una dintre cele două axe extrasenzoriale (sufletească sau rațională) unul dintre parteneri, X, e mai mic decât Y (mai zidit, dacă ne referim la aritmetica sufletelor, sau mai puțin rațional). Atunci prin definiție există trei situații:

1. X are disciplina și puterea de a primi total oferta partenerului mai dezvoltat și în acest caz se va ajunge în timp la armonia echilibrului în care ambii parteneri vor fi cel puțin la nivelul lui Y (pentru că și în planul rațiunii, și în cel al sufletelor, dăruind te îmbogățești). În acest caz se ajunge la situația în care cei doi parteneri sunt egali, situație care a fost discutată mai sus.

2. X nu are disciplina și puterea de a primi oferta lui Y. Atunci, Y, care se presupune în acest caz o ființă superioară pe cel puțin una dintre cele două axe ale extrasenzorialului (axa rațiunii sau axa sufletului), are nevoie să ofere în exteriorul operației de adunare în cuplu pentru a continua să crească (pentru că doar dăruind total poți crește pe axa rațiunii sau pe axa spirituală). Această ofertă în exterior nu poate rămâne nedescoperită într-o relație deschisă și bazată pe rezonanță și ea va provoca, cu rare excepții, sentimentul de insuficiență pentru X. Astfel se va produce din interior o metastază în aritmetica cuplului și acesta se va dezintegra mai devreme sau mai târziu.

3. Y nu are disciplina sau puterea să se ofere total. Atunci Y va trăi sentimentul de saturare care va duce la același deznodământ cu cel descris la punctul 2 mai sus.

O situație foarte des întâlnită este și aceea în care, cu timpul, cei doi parteneri se dezvoltă în universuri diferite și astfel ajung să nu se mai poată aduna. În această situație există doar două atitudini: suferință în codependență sau trauma unei despărțiri, urmată de zbuciumul în incertitudinile unui nou început...

Aceasta este matematica adunării în cuplu...Secretul reușitei este disponibilitate și putere pentru a primi întreaga ofertă a celuilalt, bucuria unei oferte totale și evitarea împărțirilor la doi!

Conf. dr. Daniel Onofrei, Departamentul de Matematică, Universitatea din Houston, SUA

donofrei79@gmail.com