Gabriel MANȚĂ

Fiind ultima dată intrus în zona colegului de rubrică, profit pentru a încheia socotelile cu Turneul Campionilor la tenis. În discuția avută săptămâna trecută, d-l Popovici mă întrebase dacă Fritz are șanse de a câștiga la Torino, răspunsul meu fiind ”dacă scapă cumva de Djokovic”. Constatasem că avem o simpatie comună pentru jucătorul american, însă forma monstruoasă a lui Nole mă împiedica să văd pe altcineva favorit. Cel care nu se mai scapă în pantaloni când se întâlnește cu el e Medvedev, dar acesta nimerise în aceeași grupă și avea deja două înfrângeri la momentul meciului dintre ei. Aici s-a consumat un moment de mare orgoliu. Absent anul acesta de la două turnee de Grand Slam, sârbul s-a concentrat pe această țintă, pe care deja o ratase prea mulți ani la rând. Și nu voia să câștige oricum, ci cu victorii pe linie. De partea cealaltă, Medvedev nu voia să devină cel mai slab dintre cei 8 prezenți aici, un ”obiectiv” la care nu se aștepta nimeni. Ei bine, rusul a pierdut al treilea meci la rând în tie-break-ul setului decisiv! Motiv mai degrabă de îngrijorare, un jucător cu potențialul lui nu se poate amăgi cu ”am fost aproape”. Nu mai punem la socoteală că în două meciuri servise pentru meci!

Pentru Djokovic efortul fusese cam mare, urma să se vadă în semifinala cu Fritz dacă și prea mare. A fost cât pe ce. L-a păcălit cumva pe junele american în două tie-break-uri, dar potențialul acestuia rămâne imens. Acesta a fost cuiul pentru Djokovic, pentru că profilul de jucător al lui Ruud, adversarul din finală, nu era unul care să-i creeze dificultăți. Mai ales că acesta pare a avea complexe în fața corifeilor, căci în semifinale îl jucase pe degete pe Rublev. A reușit să-l ducă și pe Djokovic în prelungirile primului set (ca și pe Nadal, în ambele!), dar atât. Apoi, descumpănit că nu poate face puncte ca în fața altor adversari, s-a retras într-o zonă a sa de siguranță, acea a tenisului de zgură (după cum foarte bine observase și comentatorul partidei), dar care de fapt era pasivitate. Una peste alta, Djokovic a luat en fanfare ce-i al lui, așa că anul următor, pentru tot circuitul, el este jucătorul cel mai bun, adică de bătut. De bătut în turnee mari, pentru trofee care contează.