Doru POPOVICI

Alaltăieri a început nouaediție a competiției fotbalistice europene supreme, Liga Campionilor. Când vezi tribunele pustii de la Paris, unde altădată la un meci dintre Paris Saint Germain și Manchester United prețul la negru al biletelor ar fi depășit ușor 1000 de euro, te ia cu rău. Fără niciun fel de ezitare, declar că sportul fără spectatori este o aberație, este ilogic, este împotriva naturii. De aia se numește "spectacol sportiv", pentru că este vorba de "spectatori", cuvânt din aceeași familie de cuvinte cu "spectacol". Fără spectatori, nu există practic spectacol, e un lucru care nu trebuie demonstrat. De aceea, urmărind pe cele două televizoare câte bucățele am putut din cele 6 meciuri televizate, m-a cuprins o tristețe fără seamăn și am urâtîncămai mult nenorocirea care s-a abătut peste noi toți. Am înțeles cât se poate de exact că există, în varianta horror extremă, chiar riscul dispariției speciei umane de pe planeta asta prost făcută, însă atât timp cât ea continuăsă existe, nu e logic să i se ofere surogate de tot felul sub un ambalaj perfect mincinos. Champions' League de anul ăsta este aproape o parodie prin comparație cu tumultuoasele desfășurări de forțe din tribune în edițiile anterioare, iar jucătorii resimt cum nu se poate mai profund lipsa acestora din tribune, jucând, chiar și atunci când par îndârjiți, într-o lehamite vecină cu abdicarea, cu abandonul. Ca om care a încălțat mai bine de un deceniu ghetele cu crampoane, îmi amintesc cât de fericit eram să văd în tribune, pe când jucam la "pitici" (adică la copii de 7 -8 ani) sau mai târziu la juniori, câteva sute sau măcar zeci de suporteri ori chiar spectatori neutri. Altfel pasai, driblai și șutai când știai că se uită o mână de oameni la tine. Nici nu-mi pot închipui ce simte un fotbalist de sute de milioane de euro, că M'bappe, ori că Neymar, care se știe urmărit la televizor de sute de milioane de spectatori în mod curent, când intră pe gazon într-o tăcere vecină cu cea din cavou, iar reușitele lui de excepție sunt salutate cu un strigăt de bucurie din gâtlejul antrenorului, în loc să facă zeci de mii de spectatori să urle, să cânte, să tropăie, să-i scandeze numele. Fotbalul fără spectatori, oricâte reușite pe gazon ne-ar arăta, rămâne doar groaznic.