Doru POPOVICI

Ştiţi că de-a lungul anilor, deja mulţi, în care Simona Halep s-a aflat printre cele mai bune 10 jucătoare ale lumii, deţinând mai bine de un an chiar poziţia supremă în acest clasament, am avut faţă de ea sentimente amestecate, multă vreme renunţând chiar la a mai comenta (non)performanţele sale, pe fondul unui şir, care părea pe atunci interminabil, de eşecuri de-ale ei şi implicit de dezamăgiri de-ale mele. Pe la o bucată mi-am revizuit şi sentimentele, şi atitudinea, mai ales datorită evidentei evoluţii a Simonei, care părea decisă să atingă cota maximă, lucru care s-a şi produs. De aceea, am salutat cu maximă bucurie şi uşurare atât locul 1 pe care ajunsese, cât şi prima ei victorie într-un turneu de Grand Şlam, aceasta din urmă produsă anul trecut chiar la Roland Garros. Am crezut cu tărie că din acel moment supremaţia Simonei va fi una de durată, comparabilă cu cele ale lui Steffi Graf, Marţina Navratilova ori Serena. Nici gând, însă: Simona a intrat, aşa cum i s-a mai întâmplat de multe ori, într-o vrie aparent inexplicabilă, între declaraţiile belicoase şi prestaţiile din teren fiind o distanţă cosmică. De aici, noi dezamăgiri pentru fani, implicit şi pentru mine. Căderea ultimă, de multe locuri, o duce până pe 8, ceea ce nu e chiar un capăt de ţară. Înainte de a-mi fi produs supărare, înfrângerea asta mai degrabă m-a nedumerit, învingătoarea ei nefiind nicidecum o jucătoare de speriat. Eu cred că Simona mai are resurse de a rămâne în top 10 încă vreo 2 sau 3 ani. Şi poate chiar să redevină numărul 1 mondial. Înainte de antrenor, sunt convins că ei îi trebuie un psiholog. De aceea, aştept cu încredere următoarea bucată de sezon, cea de pe iarbă. Chiar dacă nu e suprafaţa ei favorită, nu cred că e nici a minorelor care au năvălit în tenis, aşadar se poate întâmpla orice.