Doru POPOVICI

Istoria Formulei 1 este împănată cu fel de fel de conflicte, unele spontane, generate de erori de pilotaj care au condus la ieşiri de pe circuit, la abandonuri, la accidente, de regulă nu foarte grave, piloţii implicaţi încercând cel mai adesea să dea vina unul pe celălalt. De aceea există şi o comisie de arbitri care analizează cât de repede posibil fiecare incident, dând totodată şi sancţiuni, cele mai multe însemnând ori o trecere pe la boxe, ori câteva secunde penalizare. Rar se întâmplă, iar asta numai în cazuri grave şi cu implicaţii majore în clasament, să auzim de dezbateri prelungite ore la rând şi finalizate cu anularea locului în cursa încheiată, dacă nu şi cu retrogradare pe grila de start pentru următoarea cursă. Mai grav de atât nu-mi amintesc să fi fost sancţionat vreun pilot în zecile de ani de când mă preocupă şi cursele auto, chiar dacă au fost ani în care bătăliile pentru titlul suprem au atins temperatura maximă imaginabilă, cei direct implicaţi recurgând la fel de fel de trucuri şi subterfugii, nu neapărat regulamentare, pentru a-şi atinge obiectivul. Mai mult decât atât, clasamentul mărcilor este şi el generator de veritabile războaie, aici fiind în joc miliarde grele provenite din vânzarea autoturismelor de serie, fiindcă una este să scoţi la vânzare un model, să zicem de Mercedes, şi cu totul alta e să vinzi acelaşi model cu menţiunea că Mercedes deţine titlul mondial al mărcilor în F1. Revenind la sportivi: doi care aparent n-aveau mare lucru de împărţit, Verstappen şi Ocon, s-au îmbrâncit serios după penultima etapă, din Mexic, după ciocnirea produsă se pare că mai degrabă din vina lui Ocon (care a şi încasat-o ulterior de la Verstappen), starea conflictuală prelungindu-se şi la Abu Dhabi. Tot acolo am văzut însă şi o pildă de fair play formidabilă: principalii protagonişti ai competiţiei, de câţiva ani buni încoace, Hamilton şi Vettel, care de regulă stau botoşi la final de etapă, nevorbindu-şi şi prefăcându-se că nici nu se observă măcar, de data asta au venit împreună la interview-ul de final. Mai mult: şi-au zâmbit, şi-au adus reciproc elogii, au glumit, ce mai, păreau doi prieteni buni. Chestia e simplă: ei sunt cei mai buni, iar sentimentul propriei valori parcă te îndeamnă şi la o abordare mai altfel. Probabil că despre asta e vorba când UEFA şi FIFA tot scriu "Respect" pe stadioane.

Nasol e că în fotbal nu ştiu toţi să citească!