Doru POPOVICI

Trebuie să existe o denumire a maladiei ăsteia a cărei simptomatologie cuprinde speranţe fără nicio justificare, apoi emoţii la limita infarctului sau a accidentului cerebral, urmate de o depresie vecină cu Spitalul 9, iar în final înjurături fără vreun fel de discriminare. După care, la ceva vreme (depinde la ce distanţă în timp este programat următorul turneu) o iei de la capăt, iar şi iar, de regulă cam cât durează cariera fiinţei pentru care suferi ca prostul. Nu cred că nu v-aţi dat seama că e vorba de numita Simona Halep, o presupusă performeră în tenis, a cărei miraculoasă şi perfect ilogică ancorare timp de o veşnicie pe locul 4 mondial s-a încheiat acum vreo 3 zile, cu prilejul unui nou recital de fiţe şi talente, mai puţin tenis, derulat pe pământ american. Aşadar, aflat în etapa aia a bolii care presupune uitarea tuturor nenorocirilor anterioare, m-am pregătit, a suta mia oară, să o văd pe Simonica rupând asfaltul la Indian Wells, măturând-o pe Mladenovici ca uraganele alea ce bântuie zona respectivă şi anunţând prin prestaţia-i de mare campioană un prim turneu de Grand Slam din cele pe care tot ameninţă că le va câştiga. Uitasem, deci, panaramele de meciuri de început de an, când umărul în China, când Achile-le în Australia... De la a treia minge, omul de lângă mine zice că e clar şi că mai bine mă duc să mă culc! Da' eu nu şi nu, Batman, Batman! ...Şi uite-aşa am stat din nou, ca boul, holbându-mă la ecranul în care se vedea o jucătoare de tenis, Mladenovici, şi o neisprăvită. V-aş ruga să mă lăsaţi să închei aici, fiindcă orice aş mai scrie de acum înainte mă poate duce prin tribunale. Şi vă mai rog să înţelegeţi că pentru mine cazul Halep este închis definitiv. N-are decât să câştige ce turnee vrea de acum înainte, inclusiv Wimbledon-ul. Pe mine nu mă mai interesează. Nu cred în bolile şi accidentările ei. Nu cred în maimuţoiul care cică o antrenează. Nu cred că pentru asta există alt drum decât doar la vale. A ajuns dintr-o eroare în top, a rămas necuviincios de mult acolo din alte erori, e vremea să se ducă unde-i e rostul: la făcut ăia doi, trei, cinci copii pe care tot behăie că şi-i doreşte.