Doru POPOVICI

Există situaţii în care fotbalul bate şi filmul, şi viaţa, şi din care oricât ai încerca o ieşire, aceasta pare imposibil de găsit. De fapt, voiam să spun altceva: anume că există posibilitatea să ai un lot de fotbalişti cu totul excepţional, dar o chiflă de antrenor, şi atunci cum naiba să aştepţi orice fel de performanţă? De asemenea, se poate şi invers: să ai ca antrenor un geniu, fie el Pep, Klopp sau Mourinho, dar fotbaliştii din lot să fie nişte murături, iar rezultatul nu poate fi decât acelaşi ca mai sus. În sfârşit, cea mai nenorocită variantă: să ai o panaramă de antrenor şi nişte deşeuri în lot, ceea ce anulează orice discuţie despre scor, performanţe şi, în general, despre fotbal. Ei bine, cam despre aşa ceva e vorba la Steaua zilelor noastre, care e mai degrabă vai de steaua ei. Nu reiau impresiile de la partidă pierdută cu Mediaşul, despre care optimiştii fără frontiere au băgat din nou textul cu jocul la derută, ca să nu se prindă spionii lui Zurich ce zace-n ghetele împiedicaţilor şi în neuronul lui Reghecampf. Numai că şi ei, fani până la moarte, şi noi, telespectatori transformaţi în victime colaterale, ne-am convins alaltăieri seară că Steaua n-avea nimic de ascuns în meciul cu Mediaş, în care a jucat oricum mai bine decât cu elveţienii. Nu mă poate contrazice nimeni când spun că fără Niţă prin minutul 20 ar fi putut fi deja cam 1 - 4, presupunând că Adi Popa ar fi ştiut că aia rotundă care vine spre el nu e o bilă de bowling de care să te fereşti, ci o minge pe care orice biped normal ar fi băgat-o în poartă. Iar Popa e acum un fel de simbol al Stelei, ba chiar şi al Naţionalei, ceea ce explică în mare măsură de ce nu reuşim să batem pe mai nimeni, nici la club, nici la naţională. Peste toate, boala psihică a cărei simptomatologie este foarte uşor de sesizat: conduci cu 1 - 0, mai sunt câteva minute şi se termină 1 - 1. Şi la club, şi la Naţională, adică la echipele-fanion ale fotbalului românesc. De unde şi concluzia că acest tip de fotbal, românesc, ar trebui jucat mai rar pe stadioane şi mai frecvent în curţile spitalelor de psihiatrie.