Doru POPOVICI

Probabil că mulţi dintre noi, mai ales cei care ne-am trezit în toiul nopţii pentru a vedea ceea ce speram a fi un triumf al româncei, am rămas oarecum dezamăgiţi de rezultatul partidei Serena Williams - Simona Halep. Aşteptam deja de câţiva ani marea victorie, adică adjudecarea măcar a unui titlu de Grand Şlam. Printre altele, trebuie spus şi că destul de lunga perioadă în care Simona ne-a îmbolnăvit de nervi, pierzând o vreme pe bandă rulantă la nume aproape neomologate în marea performanţă, ne-a creat multora o stare de disconfort, de atunci încoace devenind încă mai cârcotaşi ori de câte ori joacă domnişoara Halep. La această ediţie a Flushing Meadows-ului, date fiind evoluţiile foarte convingătoare ale Simonei în perioada premergătoare, chiar aşteptam să se producă minunea. Spre ghinionul meu, n-am putut urmări meciurile din primele tururi pe motiv de ... Delta Dunării, pentru mine primul ei meci fiind chiar acesta, împotriva fenomenului Serena. După primul set, eram convins că dezastrul e gata. Cel de-al doilea mi-a readus speranţele, însă în decisiv mi s-a întărit străvechea convingere că şi dacă ar juca de 100 de ori la rând, de tot atâtea Simona ar pierde. Chiar dacă îşi dă duhul acolo, chiar dacă aleargă ca dementa, chiar dacă dă perfect cele mai bune lovituri ale ei (între care backhand-ul în lung de linie rămâne remarcabil), Simona n-o poate bate pe Serena niciodată. Diferenţa este în primul rând fizică: şi dacă ar ridica haltere ca Nicu Vlad în tinereţe, serviciul Simonei probabil că n-ar ajunge niciodată la fel de puternic ca al Serenei. În plus, de fapt în minus, nu doar forţa contează, ci şi înălţimea de la care serveşti. Iar în privinţa diferenţei de înălţime dintre ele, chiar că nu se poate face nimic. Peste toate, în ajutorul Simonei a venit şi opinia unei persoane foarte apropiate mie, care ştiindu-mă cârcotaş la adresa ei, mi-a dat un argument la care chiar nu mă gândisem vreodată: acela că, jucându-se la New York, pentru Halep a apărut la acest meci şi problema fusului orar: Williams era la ea acasă, pe bioritmul ei din naştere, în timp ce Simona, doar ea, juca cu începere de la ora 2 şi jumătate noaptea. Chiar dacă jucase timp de vreo lună în SUA, acomodându-se cumva cu ora, totuşi ora 2 noaptea nu-i chiar cea mai comodă oră pentru un sportiv, de oriunde ar fi el. În concluzie, nu sunt deloc supărat, ba chiar cred că Simona a făcut tot ceea ce ţinea de ea pentru a-şi atinge visul. N-a fost să fie de data asta. Poate următoarea.