Gabriel MANȚĂ

Primele turnee ale anului la tenis masculin ne-au adus deja o finală Djokovic-Nadal, în Qatar, în timp ce Federer şi Wawrinka jucau la rândul lor finale în Australia şi respectiv India. Dacă Roger, gripat la propriu, n-a fost chiar în apele lui, cedând în faţa unui Raonic nici el impecabil, Stan the Man şi-a respectat statutul în faţa tânărului Coric. Este suficient să consemnăm aceste rezultate, fiindcă afişul l-a ţinut totuşi meciul Nole-Rafa. Că scorul a fost unul drastic îşi poate da seama oricine (6-1, 6-2 sau 12-3, cum îl prescurtează cunoscătorii), însă jocul sârbului a intimidat de-a dreptul. Deşi fanii lui Nadal nutreau ceva speranţe, încurajaţi de forma favoritului lor, acestea s-au dovedit înşelătoare. Parcă anumit, printr-un buton magic, Djokovic şi-a ridicat în finală toate procentajele de până atunci, atingând nişte standarde ne-umane. Nadal chiar a declarat că niciodată n-a mai întâlnit un adversar care să joace în asemenea... fel, a zis el, hal, ar spune alţii. Unii comentatori s-au grăbit să interpreteze că ar considera tenisul lui Djokovic cel mai bun din istorie. Din istoria sa, m-aş încumeta să afirm. Să detaliez. Într-adevăr, după primul set, Rafa s-a încrâncenat şi aproape şi-a accesat nivelul maxim, numai că asta a însemnat doar să lovească şi mai tare şi să alerge mai mult! Or, se ştie că Nole deţine antidotul acestui joc al lui Nadal, aşa cum spaniolul îl deţine pe al lui Federer. E drept, pe altă suprafaţă, cum ar fi zgura, jocul lui Rafa cu intensitate dusă la extrem ar mai echilibra balanţa, dar e limpede că acum masculul alfa e altul. Impresia dură este că Djokovic l-a luat de mână şi l-a mutat în amintire: pentru prima dată în cei 10 ani de confruntări directe, sârbul a luat conducerea! Şi o va face curând şi cu Federer, deşi paradoxal acesta are încă armele necesare pentru a-l destabiliza. Ca să-l poată cineva expune cu adevărat pe Djokovic, trebuie să aibă în primul rând serviciu de top. Nici asta nu-i suficient, s-a văzut cu Anderson la Wimbledon, tot mai trebuie adăugat şi altceva pe lângă el. Federer nu-i oferă ritm, plimbându-l prin toată paleta de lovituri, Wawrinka poate lovi tare de pe ambele părţi şi... cam atât. Ocazional, Murray mai poate ridica şi el capul, dar britanicul e deficitar la serviciul doi. Oricum, în acest an care are şi Olimpiadă, tenisul masculin va fi tot despre Nole, Roger, Rafa, Stan, Andy.