Doru POPOVICI

Nu cred că mai are rost să trec în revistă nenumăratele ocazii în care am scris urât dar (cred cu tărie asta) pe deplin justificat despre tenisul de foarte proastă calitate etalat în repetate rânduri de Simona Halep. De fiecare dată am făcut-o însă din disperarea de a o vedea, iar şi iar, bătându-se singură, adică pierzând în faţa unor adversare care n-aveau treabă cu tenisul. La fel au stat lucrurile şi în vreo 3 meciuri de la Flushing Meadows în acest an, faptul că Halep avansa totuşi fiind mai degrabă rodul unui noroc chior: acela de a avea în faţă pe câte una care reuşea să facă şi mai multe erori neforţate, care făcea şi mai multe duble greşeli la serviciu. Întâmplător, văzusem şi toate meciurile Viktoriei Azarenka, iar înaintea meciului dintre ele, am dat şi un pronostic, anume că Halep va face maximum 5 game-uri. Asta, cu condiţia ca ambele să joace la fel ca până atunci. Adică Azarenka să fie necruţătoare, iar Halep să servească în dorul lelii, eventual cu câte două sau trei duble greşeli legate, şi să dea toate retururile fix pe centrul terenului. Pe jumătate am avut dreptate, în sensul că Azarenka a jucat exact la fel. Miracolul s-a produs însă în cealaltă jumătate de teren, unde am văzut o Simona Halep sen-za-ţi-o-na-lă, cu lovituri de o precizie pe care nu ne-a mai arătat-o vreodată, ba şi cu un serviciu sigur şi puternic, reuşind chiar nişte aşi, ba şi forţându-i Azarenkăi câteva retururi în tribune! Cine zice că Simona a jucat la fel de bine ca anul trecut, când a desfigurat-o pe Serena, greşeşte: atunci, Williams a avut pur şi simplu un moment de prăbuşire, nici n-a contat pe teren, în timp ce acum Azarenka a fost la capacitatea ei maximă. Prin acest meci, Simona Halep a devenit în sfârşit ceea ce ne dorim toţi: o mare jucătoare de tenis. Poate şi să piardă finala, sau chiar semifinala, nici nu mai are importanţă. Dar ar fi al naibii de frumos să le rupă şi pe Penetta, şi pe Williams. Jucând ca în meciul cu Azarenka, ar trebui să câştige turneul. Fără emoţii.