Doru POPOVICI

Dacă am să încep prin a vă spune că acest Campionat European de handbal feminin m-a îmbătrânit mai mult decât a făcut-o tot fotbalul românesc de când mă ştiu, cu siguranţă că n-o să rămâneţi surprinşi. Mai mult, am sentimentul că şi mulţi dintre dvs. aţi traversat stări dintre cele mai stranii pe timpul partidelor jucate de naţionala României la acest turneu, de la momentele de disperare trecând brusc la euforie şi, desigur, înapoi, aşa cum s-au petrecut lucrurile la meciul cu Ungaria şi cam cu toate celelalte, exceptându-l pe cel contra Norvegiei, singurul în care fetele noastre au jucat constant, adică lamentabil, mizerabil, catastrofal, din prima până în ultima secundă. În rest, au fost minute bune de spectacol excepţional, de realizări tehnice fabuloase, de goluri minunate şi de parade de poveste. Alternativ, am asistat la căderi halucinante, la minute întregi (10 în meciul cu Ungaria!) în care româncele n-au fost în stare să înscrie măcar o singură dată, în care au ratat nenumărate lovituri de la 7 metri, iar altele în care acelaşi portar, Paula Ungureanu, părea zid în faţa porţii. Ideea e că tot jocul este de o inconstanţă vecină cu nebunia şi că de la un meci la altul, ba chiar de la un moment la altul în timpul unui singur meci, singura regulă valabilă în jocul României este că... nu există nici o regulă! Acelaşi om, să zicem Neagu, înscrie de 10 ori uluitor, iar apoi, exact când e nevoie ca de aer de gol, când mai sunt 2 minute şi cu acel gol putem egala, scăpată singură cuc şi nejenată de nimeni, trage pe lângă poartă. Unul din obişnuiţii comentatori imbecili, după panarama cu Ungaria, a băgat textul cu "am avut ghinion". Fraiere, ghinion e dacă păţeşti asta după 4 victorii clare. Dar când de 15 - 20 de ani pierzi absolut toate meciurile în ultimele 5 minute, se numeşte nu ghinion, ci boală psihică.