Gabriel MANȚĂ

Nu ştiu dacă există vreo categorie de oameni mai detestaţi decât arbitrii. Desigur, vorbim aici despre oameni „ai muncii”, nicidecum despre hoţi, care există în orice breaslă, dar sunt în minoritate. Probabil că aşa este şi în cazul arbitrilor, dar ei au altceva aparte: un procent exagerat de incompetenţi. Natura umană pur şi simplu eşuează în acest domeniu şi cu toate astea nu se schimbă nimic sau, oricum, prea puţin. Argumentul acela cu „greşeala e omenească” merge la braţ cu „fotbalul e un joc”. Dar nu mai e, fotbalul ĂLA nu mai e un joc! A devenit o industrie care se învârte în jurul oamenilor care practică o meserie, aceea de a da cu piciorul în minge. Una bine plătită, mai bine decât altele nobile, dar asta e altă chestiune. Între timp, cei desemnaţi să împartă dreptatea pe terenul de fotbal dau rateu după rateu, fără posibilitate de recurs ca în justiţia-justiţie. E incredibil cât de retrograd aleg oamenii să rămână acest domeniu! Oamenii respectivi, cei cu putere de decizie, sunt cu adevărat o minoritate. Să fie atât de orbi? Să fie atât de corupţi? Încep şi eu să cred că e ceva necurat la mijloc. Ar fi nevoie de solidaritatea jucătorilor şi a publicului, adică a adevăraţilor păgubiţi, pentru a le arăta acestor autocraţi că nu sunt singuri pe lume. Un protest, o grevă mai mult sau mai puţin simbolică, o iniţiativă comună, „transfrontalieră”, ceva ar trebui să se mişte. În secolul tehnologiei de vârf, fotbalul este încă ţinut prizonier în trecut. Unii „romantici” susţin că s-ar ştirbi farmecul jocului, ar scădea doza de imprevizibil. Asta e ca şi cum farmecul vieţii ar consta în faptul că te mai trezeşti câteodată că-ţi lipseşte maşina din parcare sau te întorci din vacanţă şi-ţi găseşti casa goală. Iar imprevizibile sunt şi accidentele, în fotbal singurele lucruri imprevizibile ar trebui să provină din ghetele fotbaliştilor. Dacă s-a putut introduce tehnica de vârf la tenis sau la rugby, de ce să nu se poată şi la fotbal?! Au devenit aceste sporturi mai puţin atractive?