Ţine cât ţine...

...dar şi când te lasă! Aşa a fost şi vineri seară, într-un meci mai puţin încrâncenat decât mă aşteptasem, dar finalizat mai târziu decât s-ar fi cuvenit. Spun asta, fiindcă echipa Irlandei de Nord nu părea venită din sportul ăsta. Sau, dacă venea, părea cam dintr-o divizie inferioară a echipelor naţionale în general, şi oricum inferioară sub toate aspectele echipei noastre. Dacă aşa arată una care până acum reuşise să facă 9 puncte din 9, păi atunci ai noştri ar fi trebuit să aibă 10 din 9 posibile! Dar cu cât se apropia finalul iar ai noştri nu reuşeau să rezolve cazul, cu atât mă cuprindea îngrijorarea amintindu-mi de felul în care îi întorseseră pe unguri de la 1-0 la 1-2 exact în momentele finale ale partidei de la Budapesta. Numai că ai noştri, culmea!, s-au dovedit superiori şi la condiţia fizică, lucru absolut remarcabil atunci când adversarul e britanic. Dacă Iordănescu are sau nu merite în victoria asta, mi-e greu să spun. Probabil că da, iar asta înseamnă că pur şi simplu i-a scutit pe băieţi de apăsarea aia psihică pe care o constituia simpla prezenţă fizică a lui Piţurcă. Fiindcă în rest n-aş zice că opţiunile lui pe posturi au fost ciudate în multe cazuri, începând cu titularizarea lui Torje, un fost mare talent din care n-a mai rămas nici speranţă. Aceeaşi situaţie în privinţa vârfului care n-am înţeles de ce trebuia să fie Stancu, iar Keşeru să fie obligat să-i admire execuţiile catastrofale de pe bancă. Apropo: imediat după aia monumentală, m-a sunat un bun cunoscător al fotbalului şi m-a întrebat: „Bă, cum a făcut?! Zi-mi şi mie, să nu mor prost: ăsta şi-a dat singur <urechi>?” Noroc că pe irlandezi i-a lăsat. Cum ce? Condiţia fizică; fotbalul nu i-a lăsat, că nu l-au avut niciodată.