Chiar mă tem

Nu, nu de meciul în sine, de rezultatul final care nu poate fi altul decât victoria noastră, ci de toate celelalte elemente colaterale jocului. Dacă săptămâna trecută scriam cumva în băşcălie despre panarama de „imn” al Naţionalei, a cărui premieră „live” ar urma să aibă loc tocmai azi, între timp mi-am reconsiderat poziţia, în sensul că nu e de glumă, ci dimpotrivă: ar trebui să privim noi toţi, spectatori şi oficiali, cu maximă reponsabilitate ceea ce se va petrece azi, pe stadion, precum şi eventualele consecinţe. Probabila victorie e în măsură să le asigure fotbaliştilor noştri şi tonusul necesar pentru partida următoare, contra Finlandei. Iar startul acesta presupus perfect, cu 9 puncte din 9 posibile, obţinute în dauna principalilor contracandidaţi Grecia, Ungaria şi Finlanda ne-ar transforma în favoriţi la calificare, şi nu oricum, ci de pe locul 1. Toate acestea însă sunt condiţionate, dincolo de jocul de pe gazon, de cel din tribune: dacă românii vor înţelege că a fi gazdă înseamnă să nu fluieri, să nu înjuri şi să nu faci semne obscene în timp ce se intonează Imnul Ungariei, treaba e pe jumătate rezolvată. Cealaltă jumătate este alcătuită din atrocitatea aia de „imn” al Naţionalei, ofensator pentru orice adversar, nu doar pentru Ungaria, din moment ce începe cu „Pe ei, pe ei / Pe mama lor”. Asta, când e strigată, să zicem, de galeria Rapidului în meciul cu Dinamo, nu-i nici o chestie: ne amuză pe toţi. Când se aude însă la un meci între ţări, devine infracţiune. Este instigare la violenţă. Iar pedeapsa minimă este de vreo câteva meciuri fără spectatori. Merită riscul?