Favoriţii mei

Indiscutabil, sportul trăieşte în primul rând datorită marilor personalităţi. Fără ele, n-ar fi decât exerciţiu fizic, eventual de menţinere a sănătăţii, fără a intra în discuţie performanţa şi mai ales spectacolul. Probabil că fiecare iubitor de sport are câte o echipă favorită sau un sportiv care pentru el înseamnă esenţa sportului respectiv. Sigur că sportivii, fiind şi ei oameni, îmbătrânesc şi se retrag. Iar unii mai şi mor. Rămâne amintirea, rămân momentele memorabile, cele pentru care la un moment dat ne-am declarat fani ai lor. De exemplu eu, de-a lungul anilor, i-am admirat / iubit / susţinut în fotbal pe numiţii: Alfredo Di Stefano, Pele, Bobby Charlton, Ronaldo (amândoi!), Roberto Carlos, Zidane. Au mai fost câţiva, iar printre ei, desigur, şi câţiva fotbalişti români: Ozon, Dumitru (Niki), Dinu, Dumitrache, Dobrin, Hagi. În ierarhiile mele personale, indiferent ce spun specialiştii ori sondajele, pe locul 1 la fotbalişti străini este (şi va fi veşnic) Edson Arantes di Nascimento, zis Pele, iar la români Nicolae (zis Gicu!) Dobrin. Ei împart locul 1 într-o egalitate deplină. Sub ei vin o grămadă de locuri goale, neocupate de cineva, şi abia apoi toţi ceilalţi nominalizaţi. Dacă ar fi să aducem la zi clasamentele, atunci e limpede că din fotbalul mondial nu am altă opţiune decât Cristiano Ronaldo, iar din fotbalul românesc... pauză! Aici chiar că este o problemă: de mai bine de 50 de ani, de când mănânc eu fotbal pe pâine, este pentru prima oară (dar chestia durează deja de câţiva ani) când nu pot nominaliza măcar un singur fotbalist român care să-mi placă şi pe care să-l pot considera apt de a se afla în lotul vreuneia din marile echipe ale lumii. Lucrul este nu îngrijorător, ci de-a dreptul groaznic. Unde-s vremurile când Popescu era căpitan la Barcelona, ori când pe Hagi se băteau Barca şi Real? Şi chiar cele în care Mutu se făcea de râs la Chelsea, nu la Tottenham, ca Chiricheş, care, nedrogat, nu mai prinde nici banca de rezerve!