Gabriel MANȚĂ

Am avut emoţiila un singur meci al Simonei la Roland Garros, acela din sferturi, împotriva Kuzneţovei. Nu din cauza adversarei, ci pentru că o ieşire în acea fază a competiţiei ar fi fost interpretată ca un eşec. Deja semifinala era un uriaş pas înainte, prima de Grand Slam pentru Simona. Finala a fost un bonus, înainte de care nu am avut emoţii, doar speranţe. Iar Simona... n-am cuvinte să descriu cum m-a făcut să mă simt! Sau n-am alte cuvinte în afară de alea mari, care pot suna bombastic. Încerc, totuşi: m-am pomenit iarăşi în anticamera fericirii (ştiu, am mai folosit deunăzi expresia asta, dar aşa am simţit!). Iar dacă Simona ar fi câştigat trofeul, nici nu mai băteam la uşă, dădeam buzna peste fericire!

Singura observaţie tehnică pe care ţin să o fac este serviciul doi al Simonei, cu doar un punct câştigat din patru. Culmea, tocmai în aceste condiţii, creşte meritul Simonei de a fi ajuns la două game-uri de victorie. La 4-4 în decisiv, au urmat 8 puncte la rând câştigate de Şarapova, pe care norocul n-a ocolit-o deloc în ziua respectivă. Beneficiase până atunci de două mingi amortizate parşiv de banda fileului, pentru ca apoi, la chiar primul punct din game-ul cu numărul 9, să trimită o minge lungă, lungă de tot, la care arbitrul de tuşă a strigat aut. Din păcate, mingea ciupise infinitezimal tuşa, arbitrul de scaun a întors decizia, iar „ochiul de şoim” l-a confirmat. Rusoaica a înţeles atunci definitiv că era ziua ei şi a sprintat decisiv. Apoi a declarat, şi n-avem de ce s-o bănuim de curtozie, că a fost cea mai grea finală din toată cariera ei! Practic, Şarapova a jucat parcă mai bine ca niciodată, iar Simona s-a ridicat la nivelul ei, generând fără putinţă de tăgadă cel mai bun meci din întregul turneu feminin, adică finala ideală! Şi pe plan mental a fost un duel extrem, rusoaica fiind capabilă să câştige un game de serviciu în care făcuse 3 (trei!) duble greşeli, în timp ce fata noastră i-a răspuns cu 4 puncte câştigătoare înşirate în tie-break, de la scorul de 3-5!

În fine, mi-ar plăcea să nu cădem în derizoriul unei justificări a înfrângerii prin stilul de joc al Şarapovei, presupus a fi aşa şi pe dincolo. Cei care nu urmăresc tenisul de ieri, de azi, ştiu că Maria se exteriorizează la lovirea mingii şi că are nevoie de ceva mai mult timp între servicii. Păi exact aceeaşi tipologie o vedem la înşişi finaliştii turneului masculin, ditamai Nadal şi Djokovic! Aceştia băteau mingea la nesfârşit înainte de a se introduce regula celor 20 de secunde. Spiritul ei nu este acela de a se face poliţia secundelor, ci de a induce ideea de continuitate, de eliminare a exagerărilor. Sigur, arbitrul putea fi mai puţin flexibil, dar asta n-ar fi schimbat lucrurile nici cât zgură sub unghie. În ce mă priveşte, am ca reper munca şi pasiunea depuse de Luminiţa Paul la Eurosport şi GSP şi de Adrian Ţoca pe treizecizero.ro. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.