Doru POPOVICI

După primele două etape din fotbalul de zece, România se află pe locul 1 (Doamne, de când n-am mai văzut aşa ceva!?), având maximum de puncte, 6, şi golaverajul mai bun cu un gol (6-0 faţă de 6-1) decât Olanda. Clasamentul este însă niţeluş mincinos, din moment ce Olanda se află acolo după ce a bătut echipele cu care, cel puţin teoretic, ar urma să ne luptăm pentru locul 2, în timp ce noi ne-am întâlnit cu găinile grupei, Estonia şi Andorra, aceasta din urmă concurând la titlul de găină globală, din moment ce n-a făcut nici un punct în ultimele treizeci-şi-nu-ştiu-câte de meciuri. La sfârşitul celor două etape, după ce le-am văzut la lucru pe toate cele 6 echipe, pot să afirm că actuala configuraţie a clasamentului va suferi cu certitudine modificări, deşi aş fi foarte bucuros să rămână la fel până la anul, pe vremea asta. Vreau să spun că Olanda, în ciuda celor 6 puncte, este vulnerabilă în apărare, fapt dovedit de presiunea la care a supus-o Turcia în primul meci, dar şi de ocaziile, nu multe dar mari, pe care şi le-a creat Ungaria în cel de-al doilea. Cu Olanda însă se petrece exact fenomenul de care m-am temut: noul-vechi antrenor, Van Gaal, a adus din nou la echipă starea aia de nebunie care-i era definitorie cu ani în urmă. După jocul infect de la Europene, Olanda a redevenit ea însăşi, atacând şi iar atacând, ceea ce pentru o echipă cu apărarea varză, cum e a noastră, sună ameninţător. Turcii, jucând absolut la fel şi în deplasare, în Olanda, şi acasă, cu Estonia, sunt şi ei ofensivi la extrem. Deci, altă ameninţare majoră. Cât priveşte Ungaria, dacă avem în vedere doar înfrângerea de acasă, cu Olanda, s-ar putea să ne păcălim. Echipa stă bine în teren, şutează foarte bine ori de câte ori i se iveşte ocazia, iar faptul că n-a înscris decât o dată Olandei e doar ghinion, comparabil cu al Turciei în Olanda. Ceea ce vreau să spun e că, puse cap la cap toate astea, mă fac să cred că după următorul meci clasamentul de azi va fi doar o amintire. Frumoasă, dar amintire.