Gabriel MANȚĂ

Până acum, marea surpriză este pentru mine echipa Italiei. Deşi sunt prin tradiţie un suporter al echipelor italiene, recunosc că nu mă aşteptam să arate aşa de bine, deşi îl ştiam pe Prandelli de mare meseriaş, pe lângă asta fiind capabil să-i facã să se înhame la treabă şi pe un Balotelli sau Cassano, aşa cum făcuse şi cu Mutu la Fiorentina. Numai că m-au păcălit amicalele recente, când squadra azzurra era de neprivit. Cel puţin acel 0-3 cu Rusia părea cã îşi pune pecetea asupra soartei italienilor la acest turneu final, de unde se pusese la un moment dat chiar problema retragerii!

Nu cred în coincidenţele sau superstiţiile astea cu legătura dintre pariurile la negru şi performanţele Italiei la turneele finale. Ar însemna să bagatelizãm munca lui Prandelli. Am văzut o echipă ca un mugure pe cale să înfloreascã, iertată fie-mi comparaţia pseudoliricã. Şi asta chiar în faţa Spaniei, campioana mondialã şi europeanã în exerciţiu! Sigur, Balotelli e sinonim cu gafele, dar a ieşit în evidenţă cu una fotbalisticã, nu disciplinarã. Cred că Prandelli i-a interzis să deschidã gura în faţa arbitrului! L-am văzut cum înghite în sec la unele decizii discutabile şi nu emite nici un sunet. De asemenea, nu s-a remarcat prin vreo intrare de cartonaş, rămâne de văzut cât l-o ţine.

Teoria spune că o echipă de succes are coloană vertebrală, cu doi-trei jucători de clasă în fiecare compartiment. Paradoxal, Italia îl are în apărare pe Buffon şi nici un alt mare nume ca fundaş. Tocmai ei, care au inventat catenaccio! E drept, e interesantã această reprofilare a lui De Rossi, dar oare va putea el să lege mai multe meciuri la acelaşi nivel? La centrocampo concertează Pirlo, restul cărându-i conştiincios pianul. Atacul stă ceva mai bine, cu un redivivus Cassano şi un Di Natale care ar fi însemnat altceva în fotbalul mare dacă se transfera la o echipă cu nume. Iar peste toţi, desigur, Cesare Prandelli!