Doru POPOVICI

Nici n-am apucat bine să mă laud că asta e prima iarnă, după mulţi ani, în care nu m-a atins nici măcar o răceală măruntă, că vineri m-a buşit o viroză d-aia urâtă, cu febră, frisoane şi vâjâieli în cap. Ca atare, mă şi gândeam cui ar fi cel mai bine să-i ofer invitaţia la meciul de handbal de sâmbătă. M-a convins însă ăl’ mic, Tudor, să mergem totuşi la sală, că de meciuri la televizor ne cam săturasem amândoi. Aşa că, (eu înfofolit şi cu un pumn de hapuri îngurgitate) ne-am dus la sală hotărâţi să vedem pe viu o victorie în care eu crezusem cu convingere, dar în nici un caz la scorul cu care s-a terminat meciul. Scenariul meu prevedea o luptă încrâncenată, un joc mai mult fizic decât tehnic, împotriva unui adversar care, oricum s-ar numi şi pe orice loc s-ar afla la el acasă, cât timp este croat, n-ai cum să-l consideri altfel decât tenace. Cu puţin noroc şi eventual şi cu un arbitraj uşor în favoarea noastră, speram într-o victorie la 3-4 goluri diferenţă, cu şanse cât de cât pentru calificare. A fost aşa doar vreo 5 minute, primele, în care nu s-a înscris nici un gol, crisparea fiind evidentă la ambele echipe. S-a mers apoi, încă vreo câteva minute, umăr la umăr. A venit apoi un moment al descătuşării. Nu ştiu ce l-a produs: poate cele vreo 4 lovituri de la 7 metri apărate de portarii noştri aflaţi în zi de graţie, poate publicul absolut entuziast, poate calmul cu care Petrică şi Bibi transmiteau indicaţiile de joc. Poate... arbitrajul, evident în defavoarea noastră!... că pe ai noştri i-au executat cu eliminări şi lovituri de la 7 metri cât pentru două meciuri, iar pe croaţi cu multe salutări şi urări de noi succese! Băieţii noştri au jucat cu o dezinvoltură, cu o eleganţă şi cu o viteză cu totul excepţionale, fiind în mod evident cu cel puţin o clasă peste adversari, astfel încât diferenţa finală de 11 goluri (27-16) pare chiar mică în raport cu ceea ce am văzut pe teren. Returul pare doar o formalitate: or fi ăia croaţi cu vână, dar handbalul e în ograda noastră. Şi calificarea. Să vă mai spun că mi-a trecut şi viroza până-n seară? De aia le mulţumesc din inimă „doctorilor” (nu doar în handbal) suceveni!