Doru POPOVICI

În 1994, la World Cup, umileam Argentina într-un joc în care Hagi şi Ilie Dumitrescu au susţinut un recital de o calitate superioară oricărei acţiuni marca Messi sau Ronaldo. Era o evoluţie firească: în fond, după ce în 1990, în Italia făcuserăm doar egal după ce jucaserăm mai frumos, la ce să te aştepţi, în 94, decât la o victorie clară? Atunci, mâncat şi de bucuria evenimentului dar şi de meseria de ziarist, am ieşit în toiul nopţii pe stradă alături de multe sute de suceveni. Poate chiar mii. La fel se petreceau lucrurile peste tot în România, la Bucureşti, la Timişoara, la Constanţa. Acum trei zile, doar la Bucureşti, lumea a ieşit din nou în stradă pentru a sărbători... ce? O victorie şi implicit o calificare a unei echipe româneşti. Nu o echipă oarecare, ci însăşi Steaua, singura din fotbalul românesc care a reuşit, acum fix un sfert de veac, să aducă în ţară trofeul suprem european, Cupa Campionilor. Cârcotaşii ar putea mârâi: nu era tocmai o mare realizare câştigarea acesteia din moment ce din competiţie fuseseră excluse echipele englezeşti, urmare a tragediei de pe Heysel. Da, dar şi în finală o bătuseră chiar pe Barcelona, ba şi la ea casă, fapt care conferă încă mai multă greutate performanţei. Cum ziceam, miercurea trecută, tot Steaua a reuşit o nouă calificare, iar lumea a ieşit să sărbătorească. Hai să discutăm puţin. Calificarea asta nu e în Liga Campionilor, ci în competiţia second hand, Europa League, un fel de Cupa UEFA cu altă pălărie. Iar adversarul eliminat de Steaua în mod direct este o echipă din Cipru. Indirect, a mai eliminat una. Din Israel. Pe vremea Stelei ’86, ăstea ar fi fost eliminate din pix, încă de la tragerea la sorţi. Adică am fi încercat să vedem ce culoar ni se oferă după. Acum, am tremurat până în ultimele minute ale unei serii de 6 partide, dintre care 4 le aveam ca protagoniste pe ăstea din Cipru şi Israel. La asemenea „performanţă” îţi vine mai degrabă să te bagi sub plapumă, nu să ieşi în stradă. Să te îmbeţi de necaz că ai ajuns în halul ăsta, nu să desfaci şampania călare pe capotă ori îmbrăţişând statuile din nu ştiu care piaţă. Privită astfel, bucuria asta este mai degrabă tristă.