Doru POPOVICI

Încă de pe vremea celorlalţi comunişti care au condus ţara, se obişnuia ca de Ziua Naţională să se facă bilanţuri festive în care erau slăvite „realizările escepţionale” ale întregului popor, cu cârmaciul său în frunte. Nu doar schimbarea de regim (pentru cine-i fraier s-o mai creadă acum, la aproape 22 de ani de la farsa televizată în direct) a făcut ca acum să ne ajungă câteva rânduri pentru a trece în revistă marile performanţe sportive ale anului ce dă să se încheie, ci şi (sau mai ales) un alt tip de abordare a sportului în general, ceea ce un este neapărat un câştig pentru naţie. Ceea ce altădată era „sport de mase”, atrăgând milioane de participanţi la competiţii de amatori a dispărut cu desăvârşire sau, mai exact, a degenerat în „sport de masă”, pe „terenurile” amenajate fie la fast-food-uri, fie la chiolhanele de weekend din pădurile şi de pe pajiştile patriei. De aici, generaţii întregi de boccii (n-am stat niciodată să analizez semantic acest cuvânt, dar sunt tentat să cred că rădăcina este „Boc”!) cărora dacă le arunci o minge pe care să o prindă (ca la baschet sau handbal) sunt şanse maxime să le provoci hemoragie nazală. Aşa am ajuns, în loc să exportăm fotbalişti la mari echipe europene, ca în urmă cu 15-20 de ani, să importăm tot soiul de muhaiele rebutate prin liga a 2-a portugheză, iar când vindem câte un „vopsit”, să ne bucurăm că le-am dat ţeapă bulgarilor sau chinezilor. Aşa am ajuns ca la gimnastică, unde monopolizam podiumurile, să ne-ntoarcem cu 0 (zero) medalii. Din handbalul masculin s-a ales praful, din volei la fel, rubgy-ul doar participă, că de câştigat n-a mai câştigat nimic, caiacul, canoea şi bărcile de canotaj iau apă din toate poziţiile, boxerii (exceptând vreo 2-3 profesionişti) au ajuns mardeiaşi-încasatori, iar atletismul se bazează mai mult pe moaşte decât pe sportivi. Cer scuze sportivilor ale căror contraperformanţe n-au mai încăput aici. La ceas aniversar, să ne bucurăm totuşi că există televiziunea prin cablu: mai vedem un Messi, un Federer, un Ronnie O’Sullivan, care-s cumva tot ai noştri, că joacă în Uniunea Europeană din care face parte şi România. În felul ei unic.