Doru POPOVICI

N-am făcut studii aprofundate asupra zonei geografice de răspândire a renilor. Ştiu doar că e undeva în Nord, iar asta mi-e de ajuns. Tot de pe acolo a venit şi Anja Andersen, cea despre care, în entuziasmul şi naivitatea mea, credeam că va schimba definitiv, desigur în bine, faţa cam boţită de bătrâneţe a handbalului nostru feminin. Dintre reni, cel mai cunoscut e Rudolph, un soi de „căpitan de echipă” la sania Moşului, cam ceea ce a reprezentat Anja Andersen pentru handbalul mondial căruia i-a fost căpitan multă vreme, pe teren dar şi pe băncile tehnice, unde a avut tot performanţe maxime. Ceea ce a vrut ea să facă la Oltchim este, desigur, un experiment. Unul măcar interesant, în care jucătoarele ar fi trebuit finalmente să nu mai aibă posturi fixe, ci să zdurde ca dementele pe teren într-un soi de mişcare browniană al cărui scop era, presupun, să năucească adversarele complet şi definitiv. Pentru că este infinit mai greu unei echipe aflate în apărare să le vadă, de exemplu, în trei faze consecutive, pe post de inter stânga, ba pe Elisei, ba pe Neagu, ba pe Pidpalova, decât să o vadă în acelaşi loc, 60 de minute la rând, pe Elisei. Cred, ba chiar sunt convins, că finalmente Oltchimul ar fi arătat în sală exact ca Barcelona pe gazon, adică absolut imprevizibil şi năucitor. Sigur că pentru a reliza această veritabilă revoluţie, Anderson ar fi avut nevoie de timp. Nu mult, pentru că „materialul uman” pe care l-a avut la dispoziţie este de calitate maximă. Avea, aşadar, şi cum (că ştia ce vrea) şi cu cine. Ce n-a avut pentru a finaliza operaţiunea? Timp. Noi ne grăbim exact când şi unde nu trebuie. Ăsta-i, poate, cel mai bizar paradox românesc: lenevim de 2.000 şi ceva de ani, dar vrem ca un antrenor vizionar să facă bici peste noapte. Inerţia şi letargia ne sunt mamă şi tată. Pe Nechita nu ne deranjează să o vedem jucând 20 de ani pe extrema dreaptă fără să ne întrebăm dacă n-o lovi-o în această viaţă de om, măcar niţeluş, blazarea. Dar sărim muşcaţi de... acolo, dacă Andreson o trimite niţel să vadă cum se vede lumea şi de pe extrema stângă. Mioriţa ne e simbol naţional. E doar o oaie proastă, ca orice oaie. Da, dar e a noastră. În fond, ce mă-sa vrea Rudolph ăsta de la noi? Ia să-şi vadă de Moşul lui şi să nu se bage peste Mioriţa noastră.