Doru POPOVICI

Dacă selecţionerul a încercat să-şi facă un alibi pentru ratarea calificării la europenele de la anul prin convocarea la Naţională a unor  muhaiele spre a ne demonstra că n-are de unde alege măcar 11 indivizi cât de cât calificaţi pentru meseria de fotbalist, atunci chestia i-a reuşit pe deplin. Iar dacă a încercat să-şi etaleze calităţile personale, imaginaţia, ştiinţa jocului, atunci i-a ieşit şi asta: ne-a dat a nu ştiu câta dovadă că este o nulitate perfectă, un soi de Dl Goe pe care Mamiţa (în varianta upgradată „Tatiţa”), ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, l-a dus la plimbare tumnai până-n Cipru (fi-o-ar „Insula Afroditei”, comentatorii lu‘ Peşte!) ca să... chiar aşa: ca să ce? Că de jucat n-au jucat nimic cei vreo 16 împiedicaţi care au tocit iarba, iar tehnicianul Goe de pe margine s-a declarat pe deplin satiscăf..., pardon, satisfăcut de „abărdarea jocului”, de „devotament”, de „dorinţa de...” nu ştiu ce. Am văzut un bezmetician în poartă, pentru care singurul procedeu cunoscut este un soi de preluare a mingii din aer (cam ca voleibaliştii, cu două mâini, că boxat nu era ce făcea pămpălăul), aceasta plecând, după impact, în trei direcţii: ori în piciorul adversarului, ori în pământ, lângă el, de unde dădea să sară în poartă, ori în corner (când putea foarte bine s-o prindă, dacă tot nu era nimeni pe lângă el). În loc de fundaşi (excepţia fiind Raţ, care, săracu‘, a fost şi fundaş, şi extremă - şi stânga, şi dreapta -, şi coordonator de joc) am văzut nişte băieţi care se uitau ca curca-n lemne la ce driblinguri dibace se dedau ăilalţi (golul doi e de poveste). Cât despre atac, lăsaţi! Faptul că am dat două goluri nu înseamnă altceva decât că şi ăilalţi au o echipă tot aşa, adică de panaramă. După pauză, din cei proaspăt introduşi, l-am remarcat pe unul singur: Ianis Zicu. L-am remarcat pentru kilele în plus, pentru lenea care i-a revenit chiar cu asupra de măsură, pentru lehamitea tip Dănuţ Lupu. Iar ca asemănarea să fie deplină, a bătut penaltiul cu tot atât sictir ca Lupu, cu singura diferenţă că dacă la Lupu mai putea găsi circumstanţe atenuante (presiunea competiţiei şi altele d-astea), la Zicu rămână doar nesimţirea. Combinaţia între fotbalul rudimentar practicat de majoritatea celor selecţionaţi şi incompetenţa perfectă a antrenorului s-a dovedit letală. Se apropie vremea când ne vom uita cu invidie la ocupanta locului 57.