Doru POPOVICI

Reprezentanta noastră în Champions’ League, CFR Cluj, a aliniat în derbiul cu Dinamo din ultima etapă o echipă în care nu figura nici măcar un singur fotbalist român. Lucrurile s-au schimbat radical după pauză, când în minutul nu ştiu care a intrat şi un român, având însă un nume care pentru orice străin ar părea englezesc (omul se numeşte Bud, ceea ce în engleză înseamnă „mugur”)! Nu e o premieră, echipa asta mai aplicând şi cu alte ocazii această destul de ciudată procedură, frecventă însă şi prin alte ţări, e drept însă că şi cu rezultate ceva mai bune (Chelsea ar fi un exemplu; la un moment dat, cu vreo doi-trei ani în urmă, n-avea nici antrenor şi nici printre rezerve măcar urmă de englez!). Cum s-a ajuns la aceste situaţii nefireşti, zic eu, şi care ar fi justificarea? Păi, cronologic luând-o, mai întâi chestia s-a petrecut prin Italia anilor ’60, iar primii „stranieri” acceptaţi erau tot... italieni, dar proveniţi din Argentina (amintiţi-vi-l pe Omar Sivori). Erau admişi maximum doi ne-italieni în echipă, dar erau puţine echipele care recurgeau la această prevedere regulamentară. Englezii – şi mai şi: nici să nu audă de străini, când până după „mondialul” din Argentina, au cumpărat şi ei un fotbalist, campion mondial, Ardiles. Uşor-uşor, fenomenul s-a extins şi în restul continentului. Apoi, de la doi fotbalişti (câţi se admiteau iniţial în toate ţările) s-a ajuns la trei, la cinci, ulterior, vorba manelei, „fără număr”. Totul, în goana după performanţă, după trofee, după încasări, după sponsori, ajungându-se ca sub denumirea unei oarecare echipe de club să joace o veritabilă selecţionată mondială, mai bună decât orice „naţională”. Totul însemnând investiţii enorme, de sute de milioane de dolari, dar şi aducătoare de glorie şi de profit. Unde ne plasăm noi în ecuaţia asta? Revin la exemplul Clujului: vedeţi vreun jucător vandabil de acolo pe vreo sumă comparabilă cu cele plătite pe un Robinho ori Ibrahimovici? Sau: vedeţi în echipa clujeană vreun fotbalist pe care patronatul să fi plătit măcar vreun sfert din sumele cu care au fost vânduţi de câteva ori până acum, aceiaşi doi fotbalişti? Şi-atunci care ar fi ideea? Păi, nu-i mai simplu să cumperi străini la kil decât să creşti, câţiva ani buni, nişte talente autohtone? Desigur, în ideea că trebuie să rupi gura lui Dinamo şi Stelei. Şi-atunci, de unde performanţă internaţională?