Gabriel MANȚĂ

Frumos, frumos spectacol! Viaţa bate nu numai filmul, ci şi sportul. Sau nu viaţa, ci realitatea confecţionată? Cred că un psiholog a avut ideea camerei ascunse, unul care a vrut să studieze reacţiile fireşti ale oamenilor confruntaţi cu situaţii nefireşti. Asta ar fi o posibilă explicaţie a fazei din finalul meciului de Zweite Bundesliga, dintre Duisburg şi Frankfurt. Un şut al unui fotbalist de la gazde loveşte bara transversală şi apoi cade în faţa porţii la 1 metru. Cunoaşteţi acea reacţie a oamenilor care pretind ceva, fie şi conştient nemeritat, de a ridica mâinile. Cel care a şutat n-a făcut asta, doar un singur coechipier, însă a fost mai degrabă un gest de agasare la adresa ghinionului. Până aici nimic neobişnuit, numai că se aude fluierul arbitrului. Ce să fie, oarece ofsaid? Nu, gol! Stupoare…
De-acum urmează festivalul expresiilor faciale. Autorul “golului” se bucură scuzându-se, coechipierii îl felicită distrându-se pe seama lui, un fel de “ce noroc poţi să ai, fraiere!”. Pe banca de rezerve, iniţial nimeni n-a avut vreun impuls să exulte, doar nişte tresăriri ca la o ratare, după care aud fluierul şi încep nu să se bucure, ci să se amuze! Dincolo, la adversari, resemnare şi acceptarea destinului. Nici un protest, nimic-nimic! Portarul clătina din cap cu buzele strânse, altul ţinea pasiv mâinile în şold în timp ce arbitrul trecea prin preajma sa. Cu nebunii nu te pui, şi-or fi zis.
După meci, se pare că centralul ar fi dat vina pe tuşier. Numai că există şi imagini cu liniorul în prim plan (Mein Gott, câte camere dedicate la un meci de ligă secundă?!). Nimic nu sugerează că acesta ar fi semnalat ceva. Nu a făcut gestul acela cu fanionul arătând spre centru, nici nu a rostit vreun cuvânt în microfon. Atunci care să fie explicaţia, flacăra violet? Nu, încă o cameră, aia ascunsă, după cum spuneam la început. Păcat că nu s-a întâmplat faza asta la 0-0, ci la 4-0. Destul de neinspirat regizorul. Sau, poate, fricos…