Doru POPOVICI

În anul 1977, la nici două săptămâni după cutremurul din 4 martie, meseria mea de disc-jockey m-a dus la Piteşti, la discoteca din subsolul hotelului „Muntenia”. Ca în toate locurile unde pe vremea aia existau şi discotecă, şi echipă de fotbal (la Suceava am ajuns un an mai târziu, la „Arcaşu”, iar situaţia era identică, mai puţin divizia, că aici era „B”), principalii şi cei mai fideli clienţi erau fotbaliştii: care singur, ieşit la „agăţat”, care cu nevasta (care, neapărat, „servea” un „Martini”!) ori doar în gaşcă, cu „băieţii”, la un whiskey, erau nelipsiţi, seară de seară, excepţia fiind doar preziua meciului din deplasare, când nu se aflau în localitate. În rest, erau nelipsiţi. Chiar şi după meciurile din deplasare, tot ajungeau acolo, pe la 3 – 4 dimineaţă: la înfrângere, trăgeau niscai „Campari”, că-i amar, la victorie se beau de toate, egalurile fiind de obicei scăldate în şpriţuri şi analizarea cauzelor care i-ai împiedicat să câştige. Nelipsit era Gicu Dobrin. Depăşise perioada aia de legendă, cu 4 litri de ţuică pe noapte, era băutor de vin alb, niciodată mai mult de o sticlă în doi, şi neapărat doar şpriţ. Din când în când, mă ruga să-i pun câte o piesă. Îi plăcea, dintre „clasice”, „Oh, Darling” cu Beatles, iar din ce „se purta” din muzica de discotecă a vremii, „Rasputin”, a lui Boney M. Să recunoaştem, gusturi nu tocmai rele. Ba chiar halucinante, prin comparaţie cu ceea ce înţeleg fotbaliştii noştri de azi prin muzică. Deosebirea dintre ceea ce îi plăcea lui Gicu şi ceea ce constituie muzica favorită a unor Contra, Dănciulescu, Tamaş, adică maneaua, este exact aceeaşi ca între ceea ce juca Gicu şi mizeria de fotbal a ăstora.
Singurul dintre toţi, absolut toţi fotbaliştii români care se poate compara cu Gicu este, desigur, Gică. Adică un alt artist al balonului, un altul care orice ar fi făcut cu mingea, făcea altfel decât ceilalţi. Nu ştiu, dacă este o formă de genialitate. Probabil că da. Iar ca geniu încă în viaţă, Gică a luat o decizie pe care nici unul dintre colegii lui de generaţie (şi evident că nici cei ceva mai tineri n-ar fi luat-o vreodată): a interzis maneaua la Şcoala de Fotbal! Dacă nici asta nu-i dovadă de genialitate, atunci care e? Iar concluzia vine de la sine: indiferent din care mahala vii, a Piteştiului, ori a Constanţei, când te naşti cu un dar, atunci probabil că mai ai şi altele. Toţi colegii lui Gicu ascultau (nu, nu la mine în discotecă!) maximum „Gara noastră mică”, de la care distanţa până la „Oh, Darling” este la fel de mare ca între maneaua lui „Guriţă” Contra şi lipsa ei de la Şcoala Hagi.