Doru POPOVICI

Ufff, că tare greu ne-a fost! Nouă, telespectatorilor, că doar n-am omorât pe nimeni ca să fim pedepsiţi să îndurăm atâtea, în nici două săptămâni. Vorbesc de „mondialele” de handbal, promiţându-vă că o fac pentru ultima oară.

Ultimele noastre două meciuri acolo au fost imaginea perfect fidelă a întregii noastre participări la competiţie: varză în faţa celor cu adevărat buni (Spania) nimeriţi în seria „de consolare” cu totul accidental, dar lei când am dat peste unii la fel de amărâţi ca noi, ba parcă şi mai şi: Rusia, contra căreia am jucat, ca în bancurile cu nebuni, meciul pentru „bronzul” virtual... din seria a doua valorică, adică pentru locul 15! Rămâne, totuşi, ca o mare realizare, în numele tuturor golăniilor pe care de-a lungul timpului le-am îndurat din partea lor. N-am să reamintesc de câte ori ne-au furat la gimnastică ori la box (pe vremea când mai aveam şi noi boxeri adevăraţi), ci doar o altă victorie (pe bune) istorică a handbaliştilor noştri: aceea de la Olimpiada de la Moscova, de la ei de-acasă, pe care o boicotase toată lumea civilizată, în semn de protest faţă de invazia rusălăilor în Afghanistan (nu-i vorbă, că la următoarea Olimpiadă, cea de la Los Angeles, din 1984, la „schimburi culturale”, probabil, nu s-au prezentat nici ruşii, nici alţi comunişti, exceptând România care a simţit că-i rost de umplut câţiva saci cu medalii, şi colo, şi dincolo!). La Moscova, a fost atunci un meci demenţial, în care ruşii ne conduceau la scor şi se anunţa un veritabil dezastru. Pe ai noştri, din senin, i-a lovit însă, în repriza a doua, un soi de demenţă colectivă (şi pozitivă!) încât am întors căruţa şi le-am stricat ruşilor mândreţe de petrecere. Nici nu mai ţin minte scorul, dar ştiu că niciodată în viaţă n-am trăit asemenea emoţii, nici măcar la Barcelona - Steaua ori la admiterea la facultate!

...Iar acum, văzând alaltăieri două echipe leşinate, bătându-se (e un fel de-a zice) pentru locul 15, nici nu ştiam ce mă-ncearcă mai tare: mila sau sila? De unde cu doar o săptămână mai devreme văzusem ambele echipe în meciuri adevărate, cu miza calificării, cu buşituri la limita omuciderii între jucători, acum cu toţii păreau nişte domnişori ieşiţi la un picnic, varianta englezească de la începutul secolului XX: numai mâini întinse celui căzut, numai scuze şi numai mângâieri dacă se întâmpla vreun fault. A fost meciul de handbal cu cea mai mare cantitate de lehamite pe care l-am văzut vreodată. S-au înscris 80 de goluri (42-38!), ceea ce nu mai necesită comentarii. Am câştigat noi. Ce?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului „Onorabilul” loc 15.

Comentarii