Gabriel MANȚĂ

Duminică seara mi-am dat seama că pe un stadion, e drept - de rugby, se poate trăi şi altfel. Vinovatul a fost Leonard Cohen, un tip care joacă la alt nivel. După cele două ore de muzică, nu m-am mai putut apropia de Joaca preferată, fotbalul, nici măcar pe internet. M-am complăcut, laolaltă cu publicul, în starea de Frumoşi învinşi ai sărbătoritului zilei (ce reper fantastic, 74 de ani chiar în ziua concertului!). Am citit că Leonard Cohen este o adevărată vedetă. Cred că nici măcar în sensul său primordial respectivul cuvânt nu-l cuprinde pe acest muzician poet sau poet muzician, cum doriţi. În loc de isterie a transmis pace, emoţie, simţăminte. Am văzut cum cineva desena o inimă cu două aripi pe un şerveţel...

Încercând de capul meu o delimitare, cred că şi vedetele adevărate, din orice domeniu ar fi ele, parcurg etape necesare pentru a deveni ceea ce sunt sau ce vor ele să fie. Pe lângă excelenţa în ceea ce fac, "comit" nişte gesturi, supralicitează. Ca să fac şi o legătură, uşor blamabilă, cu fotbalul, pe lângă centrări de gol, Beckham mai pozează gol, se mai şi tatuează în exces, ba chiar se însoară cu o altă vedetă, rezultând ceva care se poate numi afacere de familie. De fapt, statutul de vedetă l-a despărţit pe Bob Dylan de Cohen, ca şi de un alt interpret, Guthrie, un înaintaş al lor, tot un om cu o chitară, care ar fi devenit faimos dacă ar fi apucat la un anumit moment pe un drum bătătorit. Şi Cohen a ales să trăiască în felul său, cu bune şi cu rele, preferând "să nu scrie nici un cuvânt pe care n-a vrut să-l scrie" şi devenind cu adevărat cunoscut mult mai târziu, de la sine. Iar acum, când nu ştiu dacă mai spera cineva, ne-a prilejuit una dintre frumoasele noastre duminici.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un leac care nu există.

Comentarii