Doru POPOVICI

Am petrecut ultimul week-end din cele două în Deltă şi în lipsă de ocupaţii mai breze (fiindcă peştele n-a avut şi nu are nici un gând) am încercat să aflu ce se întâmplă cu mine şi cu ceilalţi ca mine care nu lăsăm să treacă măcar un an fără să venim măcar o dată aici în Deltă, unde aşa cum spuneam şi în precedentele articole, lucrurile se strică de la un an la altul, iremediabil. Acest sfârşit de săptămână a însemnat o nouă invazie a celor aflaţi mai aproape de zonă (de prin Brăila, Ialomiţa, Vrancea) şi care înarmaţi până în dinţi cu grătare, sticle şi cantităţi impresionante de nesimţire, dau năvală în fiecare vineri seară. Sunt oameni pentru care natura practic nu există sau există doar pentru a fi poluată la extrem sau de-a dreptul distrusă, şi cărora le este indiferent dacă beau de-a borâtelea pe terasa cea mai apropiată de apartamentul lor în Deltă sau în Japonia. Evident că în Japonia a doua oară nu i-ar mai primi nimeni. Ieri, împreună cu gazda noastră, sucevean şi el, am strâns câteva zeci de kilograme de mizerii, aflate doar pe porţiunea de vreo 60 de metri pe care suntem instalaţi la pescuit. Ar fi vreo 60-70 de kilograme de gunoi de tot felul. Printre întâmplările cele mai bizare ale acestor ultime zile, trebuie neapărat să vă povestesc despre aventura pe care am avut-o cu un dobitoc notoriu care, duminică pe înserat, izvorât brusc din stânga noastră, la volanul unui Logan de care se vedea că este exagerat de mândru, a oprit, s-a dat jos şi a întrebat pe un evident ton de arţag: „Al cui e, bă, câinele acesta?” Câinele era Ringo, labradorul meu, de care toţi oamenii normali sunt îndrăgostiţi, iar el, înţelegând asta, le răspunde şi cu mai multă dragoste. Toţi cei care m-au mai întrebat de el până acum ar fi dorit fie să-l cumpere, fie să-l fure, fie să-i ajut să îşi găsească vreun frate de-al lui. Toţi, cu excepţia arţăgosului de duminică seara. I-am spus că este al meu, iar urmarea a venit brusc: un potop de înjurături, de ameninţări cu moartea la adresa câinelui dar şi a mea şi a familiei mele, pe motiv că Ringo i-ar fi atacat soacra. Labradorii nu atacă omul. Nici măcar nu-l apără la nevoie, dacă asta ar însemna să atace un alt om. Am încercat să-i explic asta dobitocului, rezultatul fiind noi şi noi ameninţări. Cei care mă cunosc ştiu că cel puţin la înjurături nu i-am rămas dator cu nimic. Într-o încercare finală de aplanare a conflictului, am mai încercat o dată să-i spun că Ringo, atunci când se repede la cineva, se repede doar spre a-l linge şi a se lăsa mângâiat. Inutil. Dobitocul a plecat înjurând şi ameninţând din nou, drept pentru care am dormit tot pe mal, ca de obicei, dar cu spray-ul anticretin la îndemână. Concluzia întâmplării a pus-o un vecin de-al nostru, localnic, care ne-a spus, citez: „Dom’ profesor, eu l-am văzut pe Ringo atacând, dar vaci. O fi confundat-o”.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sfârşit de aventură cu strigături.

Comentarii