Urmăresc pe Youtube câteva din golurile legendare ale lui Gică Hagi, marcate în cariera sa, fie la club, fie la echipa națională. Câtă putere, câtă zvâcnire, câtă pasiune în câteva mișcări. Omul acesta iubea fotbalul, probabil îl iubește încă.

Am ajuns pe tărâmul sportului mai mult întâmplător. M-am întrebat de multe ori ce caut eu aici. Recunosc, sunt mai mult un străin, un venetic, căutând umil un pașaport și o viză spre o lume cu care nu m-am născut, o lume de al cărei virus încerc să mă molipsesc prin repetatele vaccinuri din seminariile excelenților epidimiologi de la școala de management University of Massachusetts.

Mi-am dat seama că sportul este în multe cazuri un vehicul, un vas special în care oamenii își poartă cel mai adesea cele mai ascunse și puternice sentimente, de la speranță și libertate, până la frustrare și ură.

Pentru zecile de mii de fani din Barcelona, sportul înseamnă libertatea Cataluniei și mândria înscrisă pentru totdeauna cu roșu și albastru în inimile lor.

Pentru Lance Armstrong înseamnă o bătălie cu cancerul, cu mizeria și perfidia bolii.

Pentru Federer, tenisul înseamnă să fii cel mai bun din lume. Nici măcar budiștii nu ar putea egala calmul de pe chipul lui Federer dintr-un meci de tenis care întinde nervii tuturor la maximum.

Pentru mine, sportul înseamnă depășirea propriilor limite într-un mod curat, corect, care respectă legile universului. Este singurul mod prin care îmi explic de ce sportul poate aduce atâta înțelepciune și caracter unora dintre atleți.

Nu poți să faci o sută de flotări fără să faci mai întâi douăzeci sau cincizeci. Sportivii de performanță știu că pentru orice rezultat, trebuie să plătească un preț. Limitele corpului lor sunt pedeapsa cea mai mare atunci când se mint pe ei înșiși. Pentru orice lacrimă de fericire de la finalul competiției, există un drum de parcurs, cu efort și sacrificii, pe care noi, cei mulți, nu îl vedem.

Parcă mi-o și imaginez pe Constantina Diță-Tomescu strângând din dinți în antrenamentele pentru olimpiada în care a luat aurul la maraton.

În sport nu poți trișa. Atunci când iei pilule, oamenii te vor adula fiindcă ești pe podium, dar faptul că ai trișat rămâne pentru totdeauna undeva în mintea ta.

Mă gândesc la diferența dintre Hagi și Mutu. Poate cazul Mutu este și el un semn al degradării noastre, a românilor, prin faptul că refuzăm să înțelegem să plătim prețul performanței, căutând în schimb calea scurtă care să ne aducă mai repede, miraculos, un rezultat pe care nu-l merităm. O lume normală.

Cătălin Tolontan povestea acum câteva zile pe blogul lui cum Gică Hagi a parcurs câteva sute de kilometri prin niște drumuri complet distruse pentru a participa alături de Gică Popescu și Belodedici la Târgu Jiu la un meci în scop caritabil. Tolo se întreba ce-l mai ține pe un om ca Hagi în România. Poate faptul că, sportiv fiind, obișnuit mai degrabă să lupte decât să se gândească la renunțare sau înfrângere, nici măcar nu ajunge să-și pună întrebarea aceasta.

Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre Hagi și sport.

Comentarii