Lucian AVRAMESCU

Îl iubesc pe actorul Mircea Diaconu. Are un fel special de a juca, hâtru, nuanțat, deștept, rolul prostului. Face inteligent pe prostul. Vine din Anton Pann, cu Nastratin Hogea în manșeta surâsului și se trage din Păcală și Tândală, poate juca, cu îndreptățit har, bucuria iluminată a candorii satului. Sat care nu mai e de mult. E o relicvă a idilicului care-a murit în noi, așa cum amintire a Greciei este Elada, cu Dafnis și Cloe, surprinzând începuturile lumii, cu un sărut. Îl iubesc în mult mai mare măsură pe actorul Mircea Diaconu decât îl detest pe politicianul cu același nume, care a împrumutat, cu suspiciuni de demagogie, numele stimat.

Citesc o știre precum că la Bruxelles, politicianul Diaconu a făptuit un lucru mare. Am citit ieri cred despre prima uriașă victorie a politicianului. Am auzit-o și la televizor. Înțeleg, din alte relatări, că isprava însușită aparține altuia, tot român, pe umerii muncii căruia s-a suit politicianul-actor. N-am timp să verific. Am verificat însă altceva. Că Mircea Diaconu, fost, la Revoluție, membru al primului guvern comunist-postcomunist (au mai venit și altele), așa-zisul Guvern Verdeț, care a ținut câteva ore, suferă de boala unui arivism detestabil. Un actor, la care țin tot atât cât țin la actorul Diaconu, îmi povestește amărât că directorul Teatrului Nottara a lucrat mizerabil cu colegii, și-a promovat nevasta, actriță de talent, regizor, scenarist, șef de sală, muzician, rupător de bilete, tot ce încăpea pe o listă de plăți și a plătit-o. Probabil că banii nu-s atât de mulți în raport cu șpăgile unor politicieni cu care s-a încuscrit Mircea Diaconu, dar insultători pentru colegii din teatru, talentați, năpăstuiți și rămași, în afara politicii, invariabil săraci. Ce lucrează atât de urât în caracterul unui om cu harul scenei?

Citesc, chiar pe AMPress, o știre conform căreia europarlamentarul Mircea Diaconu, decretat erou, a învins nedreptățile de la Bruxelles. A adus câteva milioane de euro în România. Cu ce? Cu o ridicare de mână la un proiect al altui român care se bate pentru a-l impune de multă vreme și pe care nu-l știe nimeni. Pe acel român. Nici acum nu știu cum îl cheamă pe acel altul, mai puțin arătos în hainele notorietății. Cum de a ajuns Mircea Diaconu să recolteze fructul, meritul, votul de adulare acasă pentru o ispravă care nu-i aparține? Încep să cred că actorii, nu ca profesie, ci ca aptitudini și apucături, ar trebui interziși pe scena politică. Fiindcă ei, spre deosebire de alții, au profesia de a juca. De a juca orice rol. Inclusiv rolul de a fi pungași. Îl ador pe actorul Mircea Diaconu, pe scena teatrului, uitat și abandonat de ani de zile de politicianul Mircea Diaconu, care tinde să ajungă, dacă nu a și ajuns, un hrăpăreț pe o scenă plină de personaje hrăpărețe. Merită să-ți paradești numele, gloria, vocația, la schimb cu paralele scârboase ale politicii?