Lucian AVRAMESCU

Scrisul, ca meserie, din care rezultă, ca materie finită, cartea, e pentru mulți o treabă neserioasă. Cu indulgențe de mimică, îndeletnicirea poate fi scuzată ca fiind o copilărie și trecută cu vederea. Un patron de mezelărie obișnuiește să-și certe muncitorii prin usturătoare comparații care aduc în discuție poezia și poetul. Mă, urlă el câteodată, io n-am nevoie de ”poieți” acilea, anexând, prin accent, o vocală care nu-l sporește, ci-l diminuează pe respectivul, vinovat de păcatul unor naivități lirice în fabricarea cârnaților. Ele, acele naivități, pot deveni explicabile doar prin imbecilitatea de a fi poet. Că omul face cârnați și nu versuri e limpede și are și nițică dreptate. Nu pricep însă de ce când ceva iese prost unii dau fuga la păcatul poeziei! De ce nu zice, mă, io n-am nevoie aici de ”politicieni”, ci de cârnățari! Și politicienii se arată uneori vrednici de a nu fi buni de nimic!

Statul domnilor Băsescu și Ponta, în care mă încăpățânez să trăiesc și chiar să scriu poezii, m-a găsit de câteva zile potrivit pentru o recompensă. Aflând eu că am ajuns la pensie și primind înștiințare asupra sumei care mi se potrivește, o mie de lei și câțiva bănuți, cât pentru o jumătate de pachet de țigări (noroc că m-am lecuit de mult de fumat!) am găsit de cuviință să refuz recompensa pe care, în patruzeci și ceva de ani de asudat pe peniță, mi-am achitat-o singur. Am refuzat-o fiindcă am găsit-o jignitoare și am mai refuzat-o și fiindcă mă găsesc încă apt să asud. Să și-o ia ei. Ei bine, am primit înștiințare că s-a comis o eroare, iar statul mă mai despăgubește, prin adaos, cu încă 150 de lei. Ei, așa da! În plus, Uniunea Scriitorilor, al cărei membru cotizant sunt de la vârsta de 25 de ani, m-a găsit și ea în catastife. Ca atare, iau și de acolo jumătate din cât mi-a dat statul. Iată, zic, o avalanșă de bunăstare picată matinal pe capul meu, la Sângeru, unde mă găsesc înconjurat de pietroaiele mele și de o primăvară care-și scoate capul din lăstarul cireșilor și din țărână, firavă și biruitoare ca o zeiță care se bate cu minotaurul iernii. Iată, deci, managerii carmangeriei naționale, subit dezlegați la pungă, au mai găsit ceva mărunțiș peste mărunțișul de ieri. ”Poieții”, persoane vinovate de dizabilitatea scrisului, sunt în atenția marilor măcelari și nu pot fi abandonați fieștecum. În urmă cu câteva zile, cineva mi-a comunicat că scrisul meu a reușit să întunece atât de tare fața altfel gonflabil-grațioasă a unui politician, încât puțin a lipsit să nu pleznească. Ciudat! Și eu care credeam că le fac hatârul de a-i eterniza, salvându-le efemera opulență printr-un zbenghi literar care să-i amintească, bine sau rău, și poimâine. Sper să nu-mi recalculeze iar recalculata recompensă și să mă scoată, din răzbunare, dator! Cititorilor mei, de sfintele sărbători, tot binele! Și un vers dedicat patriei mele, singura netrădată iubire.

Singura pe care n-am înșelat-o