Lucian AVRAMESCU

Am extras câteva cuvinte mângâietoare, abundente în corespondența pe Facebook. Intră în practica polemică la zi și apar, în general, din mâzga anonimatului. Pitite după o poreclă asumată, vorbele țâșnesc otrăvite. Distihul ”Ieși afară / Javră ordinară!”, țipat sub porțile Cotrocenilor de un batalion de polițiști scoși din pepeni și din țâțâni, a fost cea mai dură și neașteptată scandare pe care am auzit-o vreodată. Era adresată lui Traian Băsescu. A fost prima oară când mi-a fost milă de el și l-am căinat. Când, prin votul lor, 8,5 milioane de alegători, din care 88 la sută au țipat în urne ”pleacă”, iar Băsescu s-a făcut că nu-i vede, nu l-am mai căinat și am înțeles că acei oameni care înjurau aveau dreptatea lor, chiar dacă săriseră calul.

Nu-mi plac insultele. Înjur și eu uneori. Înjur sub nume propriu, asumându-mi toate riscurile. Scos din pepeni, i-am trimis într-o clipă de enervare la origini pe mai marii USL, la gloria cărora am muncit neretribuit, din convingere că fac bine națiunii mele, ani de zile. Am primit deja „recompensele” pentru înjurătură și niciodată mulțumiri pentru înjurăturile pe care le-am primit eu lăudându-i pe ei ca salvatori ai națiunii. Nu-s ce speram să fie.

Nu-mi place limbajul jos. Nici în presa populară, pe care o practică orice anonim prin căi electronice și nici în presa validată de cititor. Nu-mi plac, citite din ce în ce mai des, cuvinte care desenează, poate cu anume îndreptățire, personaje, oricât de odioase ar fi, drept porci, javre, jigodii împuțite, lingători în dos și altele alese din dinastia soft, fiindcă există și unele, multe, mai ale dracului. A dispărut polemica. A dispărut pamfletul. Poți strivi, arghezian, insecta unui inamic. Dacă ai talent. Mahalaua a inundat, din păcate, politica, iar ideea cu care poți ucide un adversar, intelectual sensibil, e suplinită de o vârâre a mădularului în amigdalele lui.

Nu-s pudibond și nu mă sperie, oricât de jos ar fi el, limbajul polemic. Mă sperie în schimb sărăcia și stereotipia înjurăturii mocirloase. Eu am căpătat obișnuința de a găsi, într-un ziar cu sediul în București, în care scriu uneori, dedesubtul articolului care poate fi despre petele de pe lună sau despre Băsescu sau Ponta, textul reluat al unor măscări care-mi sunt adresate. Măscările n-au nici o legătură cu tema abordată și nu amendează posibile erori. Dar asta e meseria mea, asumată, de a sta pe scenă și de a primi, cu egală bucurie sau indiferență, aplauze sau fluierături. Dar azi nici măcar înjurătura nu mai e ce-a fost. Asist la declinul, la jalnica prăbușire a capacității noastre de-a înjura.

P.S. Un senator al României (nu un ziarist care, pe malurile Dâmboviței, nu se cuvine să fie luat în seamă) face dezvăluiri cutremurătoare despre banii negri care urmăresc, ca un roi de muște, personajul politic Băsescu. Banii negri i-au însemnat, ca o autostradă, întreaga evoluție. În orice țară normală, informații de calibrul acestora, rostite în Parlament, nu la crâșmă, ar fi produs cutremur. Tresăreau parchetele, strănuta societatea civilă, se răscula morala. La noi e liniște. România cască, deșteptată doar dacă Gina Pistol Botescu Vanda anunță că și-a pus la dispoziția altui mascul aparatul personal de făcut bani. Atunci vuiesc televiziunile, iar coafeza din fiecare român se trezește agitată de o curiozitate orgasmică.