Lucian AVRAMESCU

Blestemul de a scrie aduce nu doar confirmări și elogii, ci și destule fluierături. Unele meritate poate, altele, cel puțin așa bat eu cu privirea, nu. Urcând pe scenă, iar scrisul pentru public devine o scenă, îți asumi ambele variante. Poți fi aplaudat sau huiduit. Câteodată, cititorul își lipește zgomotos palmele, una de cealaltă, emițând aplauze și, la fel de energic, îți poate articula o scatoalcă. Bucuroși le-am duce toate, cum grăia poetul. Ce te faci însă când ce ți se zice n-are pic de atingere cu realitatea, când blegul îți dă lecții, iar hoțul hoților te acuză de cine știe ce, de pildă că scrii prost fiindcă ești blond? Îl contrazici sau mergi mai departe ignorând lighioana? Probabil că înțelept e să mergi mai departe. Eu n-am fost niciodată un înțelept.

Cineva îmi scrie că sunt un nenorocit de mason, jidan care nu respectă spiritul creștinesc ortodox al lui Becali (referire la comentariul meu „L-au închis pe Nastratin Hogea!”, publicat pe site-ul ampress.ro!). Am mai primit oferte de certificat de naștere din care rezultă, când nu-s „jidan”, că-s „bozgor” sau țigan. Nu mă deranjează și n-am nimic să reproșez părinților mei dacă, nimerindu-se evrei, m-ar fi făcut evreu, dacă fiind ei unguri m-ar fi fabricat și pe mine ungur. Și țigan puteam fi dacă ai mei ar fi fost din această etnie. N-am avut noroc. Sunt doar o „boanghină de român”, cum ne răsfață unii, pe deasupra creștin și ortodox.

N-am înțeles, mi se reproșează, nimic din spiritul credincios al lui Becali, pe care l-am portretizat așa cum îl percep și l-am compătimit în felul meu. Nici demolându-l și nici ridicându-l la ceruri. Poate fi adevărat reproșul. Anexa însă nu-i adevărată. Nu-s mason. Și dacă aș fi fost, sunt tentat să zic, ce era, care-i baiul? Eram mason și gata, dar nu-s. Și aici îmi voi îngădui o istorioară. Acum niște ani, masoneria românească serba ceva, o cifră rotundă de viață care o obliga la o ieșire publică desfășurată, cu numeroși invitați nemasoni, la Palatul Parlamentului. Am fost și eu invitat și m-am dus, mânat de o curiozitate. Am văzut un fel de spectacol ritual care angaja persoane stimabile cunoscute și chiar prieteni. Unii apropiați. În sală s-a nimerit să stau între Gigi Becali, în stânga, și Mariana Diaconescu (nevasta lui Cristian Diaconescu), în dreapta, invitați și ei, ca și mine, la acest eveniment. Becali, pe care-l știam vag, m-a întrebat în șoaptă dacă pricep ceva. I-am spus sincer că nu pricep mare brânză, dar pare a fi interesant. La pauză, scuzându-mă către organizatori, am șters-o. Așa a făcut și Becali, pe care l-am reîntâlnit afară. Mi-a făcut semn că s-a masonerit destul! Dacă, în năprasnica lui mânie, cititorul supărat că-s, dacă nu mason, măcar bozgor, dacă nu jida,n măcar țigan împuțit, ar fi avut o poză din sala Parlamentului unde s-a ținut acea manifestare și mă identifica, mă rupea în bucăți. Am scăpat. N-a scăpat bietul Becali. El rămâne, cum scriam mai sus, un bogat sărac, un fericit al naibii de nefericit, o hahaleră tumultuoasă întemnițată aiurea, fiindcă în ambele spețe, și în cea cu schimbul de terenuri și în cea cu mașina furată, n-are vini compatibile cu pușcăria. O fi având altele! Ca personaj, rămâne cum am scris mai înainte!