Lucian AVRAMESCU

Un titlu faimos al lui Marin Preda, „Imposibila întoarcere”, mă îndeamnă să-l parafrazez pentru ceea ce voi scrie mai jos. Întâlnire cu cititorii de ziua lui Eminescu, într-o veche cetate de scaun a Țării Românești. Am vorbit și eu, au vorbit și avizații mei cititori despre șansa poeziei de a rămâne în viață. Am lansat și cele două CD-uri ale mele, „Bună seara, iubito” și „Poeme pe zăpadă”, versuri de dragoste în lectura autorului, în atmosfera muzicală creată de nepotul meu Alexandru Tomescu la vioara Stradivarius cu care a încântat săli de concert din țară și din toată lumea. Am plecat de acolo întărit cu o convingere care se clătinase – că șansele poeziei n-au murit. Librăriile, în majoritate, refuză cărțile de poezie, tirajele au ajuns confidențiale. Și totuși. Și totuși sunt mulți, mulți oameni cu sufletul dependent de vers. Înlocuiesc azi editorialul meu preponderent politic cu câteva poezii recente. Se va supăra cititorul pe mine? Dacă da, îmi asum critica și cer iertare.

De ce, când te mângâi pe sâni…

De ce ți se închid ochii când te mângâi pe sâni?
Petalele trandafirii ale pleoapelor cad
Încet, ca niște perdele trase seara, peste ferestre,
Când îți mângâi sânii.
În podul palmei mele,
Ceașca de cafea a sânilor tăi
Iar tu îți ridici pieptul ca în transă, te cabrezi moale
Și ochii ți se închid, iar eu rămân sechestrat
Sub zăbrelele genelor.
Ce să facem noi închiși amândoi
Într-o pușcărie în care trupul tău
Dă semn din toate lanțurile
De parcă celulele și carnea și cartilagiile ar zornăi în așteptare?

Știu că o iubești pe mama ta.
Te mângâie uneori de parcă ai fi tot copil.
Vă privesc pe furiș, ca pe două vietăți tinere
Care într-o pajiște se alintă.
Niciodată, când mama ta te mângâie, la fel de drăgăstos ca și mine,
Ochii tăi nu se închid.
De ce, când cea care te-a purtat în geamantanul pântecului,
Ca pe o cămașă alb apretată,
Împăturită grijuliu,
Pleoapele tale nu se închid de parcă ar fi doborâte de briză?

Ca o cravașă, trupul tău

Fără să-l ating, mă biciuie
Fără să-i măsor adâncimea, mă arde
Fără să-mi așez mâna pe cupolele de biserică
Ale sânilor
Îmi dă foc.

Jur să mă fac cercetător
Vrednic și neobosit
Al trupului tău care ascunde, bănuiesc,
Vulcani și comete.

De ce crezi că urc zilnic acest Everest enigmatic
Dacă n-aș fi măcinat de setea științei?

Ca o cravașă, iubito, trupul tău
Mai tiranic și tandru
Decât orice cameră de tortură
Lasă urme pe pielea mea obosită de atâta mângâiere
Și care, ieșind din coma sărutului,
Se cere iar pedepsită.

Sunt pușcăriașul sărutului tău.
Pedepsește-mă cu o porție în plus.
Știu că leii sunt întotdeauna înghițiți de vrăbii.

Soarele prânzește peste noi

Răsfățată de arșiță, iubito,
Goala ca Eva față de care încerci o admirație evlavioasă,
Pe nisipul acestei insule care ne ține loc de cearșaf.

Răsfățată de soare, iubito,
Desfăcută din toate legăturile care te țin,
Dezvelită ca un nud din galeriile Pompidou,
Stai și sorbi aerul zilei.
Dacă intram astfel, într-un salon la Paris,
Îți ștergeam grijuliu
Nisipul de pe șoldul rotund al popoului
Dar așa cine să ne vadă?

Răsfățată de arșiță, iubito,
Ca o iguană,
Cu pielea ta tăbăcită de dragoste,
Veche ca piramidele și mai veche desigur
De vârsta vechiului testament,
Te uiți spre mine de după gene
Și înțeleg că e timpul să ne fie adus pomul
Iar Adamul din mine să se lase pedepsit.

Răsfățat de singurătatea în doi,
Sexul tău ademenește soarele, zâmbitor și auriu,
Iar eu mă fac că nu văd.