Lucian AVRAMESCU

 Se apropie Crăciunul într-o ţară săracă, sărăcită mai apăsat decât a fost vreodată. În balconul blocului de vizavi un bărbat în maiou, sfidând frigul relativ de afară, aşază cârnaţi pe o sfoară, extrăgându-i meticulos dintr-un sac de plastic. Omul, mă gândesc, are părinţi sau neamuri la ţară şi cârnaţii, pe care şi-i admiră ca pe un trofeu, indică o legătură şi o descendenţă. Cercetez panoramic şi alte balcoane, dar gestul, finalizat cu reconstituirea în filigran a unei ţesături din componente de porc, este singular. Mă gândesc că, în eternitatea bolşevică pe care am traversat-o, ţăranii dislocaţi în oraş şi-au tăiat punţile şi s-au desfăcut sangvin, din obârşii. Crăciunul pare anunţat, cu anticipaţie, doar de bogăţia de cămară a unui balcon. În rest bate vântul.

Şi totuşi m-am înşelat. Românul, în general creştin, ortodox, greco-catolic sau catolic, serbează Naşterea Domnului cu o bucurie şi o iluminare care fac din sufletul cel mai pustiu icoană. Lehuză, Fecioara Maria aduce bucuria maternităţii divine în case, curţi, palate şi garsoniere de nefamilişti. Românul cel mai sărac adună de Crăciun cât să-şi hrănească familia, neamurile, prietenii. La ţară şi în ograda cea mai săracă, cu uluci strâmbe şi porţi descheiate la balamale, guiţă un porc. Femeia, şi cea mai năvleagă, îndeasă cu deştul tocătura cărnii într-un maţ de godac, iar bărbatul aduce o creangă de brad sub care Moş Crăciun, mai darnic sau mai zgârcit, pune ceva. Cerul, ca un tuci de aluminiu pe pirostrii, lasă aburii bogaţi ai fierturii peste cuprinderi. Nu-i român să nu se pregătească de Crăciun. Capacul butoiului cu varză murată e cercetat cu duioşie, iar porcul, până la tăiere, este răsfăţat cu boabe în lapte şi păsat fiert. Doar cu o zi înainte de întâlnirea cu jungherul, porcul primeşte apă chioară pentru ca maţele să se cureţe mai uşor, tipare pentru cârnaţii viitori, împănaţi cu cimbru şi usturoi.

Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia, printre scandaluri şi trădări, sunt bântuite şi ele de ideea de Crăciun. Portarii vorbesc în gheretă despre prima de porc (aşteptată), iar măturăreasa de la etajul întâi al unei bănci sclivisite ţipă prin hubloul scării la colega de la parter o reţetă de caltaboş, spre disperarea amploaiaţilor bancari, mai pudici la amănuntul culinar al Crăciunului. De câteva zile, instituţiile bogate ale statului împachetează portocale pentru copiii salariaţilor, iar prim-ministrul se pregăteşte să sorcovească, cu biscuiţi şi ciocolată,  două case de copii, întâmplător flămânde. Peisajul Crăciunului se conturează instantaneu pe stradă, în florărie, la băcan şi în piaţă. O precipitare de muşuroi de furnici sau alarma stupului cu albine la un senzor extern. Dumnezeu Fiul se anunţă în iesle şi pe acoperişuri. Pruncul lui Dumnezeu egalizează patimi şi şterge sezonier motivul gâlcevii. Gâlceava va răsări iar după Anul Nou, dar până atunci, avertizaţi de agheasma clopotniţelor, devenim mai buni.

Într-o zi, într-un an, 1989, unic în două milenii de la Hristos, românii (sau câţiva dintre ei) au păcătuit vărsând fără judecată sânge. Poate de aceea suntem obligaţi faţă de Dumnezeu la mai multă iertare şi la mai multă îngăduinţă. Prin brocartul de zăpadă al cerurilor, Tatăl Divin se uită la noi. Ce vede? O forfotă de oameni, bogaţi sau săraci, norocoşi sau năpăstuiţi, alergând deopotrivă spre a da fast şi măreţie zilei în care i s-a născut Fiul. Lângă lumina de răşină a lumânărilor sau sub policandrele aurite, bucuria Dumnezeului Tată e şi bucuria noastră. Crăciunul, sărbătoare creştină a fericirii, aruncă, cu sau fără zăpadă, imaculări în fiecare suflet. Florile-s dalbe, flori de măr.