Ion DRĂGUŞANUL

După ce şi-a tras director şi sfetnic cultural de cinci stele astrale (în locul celor cazone, care pot pica pe umerii oricui), în persoana profesorului şi muzicianului Sever Dumitrache, o personalitate suceveană reală, împotriva căreia nici măcar eu n-am ce cârcoti (dimpotrivă: din respectul pe care i-l port, am „promulgat” o amnistie generală în Centrul Cultural „Bucovina”), Gheorghe Flutur, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava (de parcă n-ar şti toată lumea cine este!), a trecut la treabă, în secret, dar şi în echipă cu personalitate (să apună, oare, epoca lingăilor?), pentru a contura, din vreme, un program cultural cu adevărat cultural, în cadrul căruia personalitatea lui Ciprian Porumbescu ocupă locul central. Atât de central, încât drumul de la Ilişeşti, la Stupca, va fi adus la standarde mai mult decât onorabile, în această vară, iar în Stupca se va construi, în câţiva ani, şi un ateneu, ceva mai mult, adică, decât un cămin cultural.

Flutur va închina, mai întâi, memoriei Porumbeştilor (nici Iraclie, primul poet adevărat şi mare prozator bucovinean, nu poate fi ignorat) un Festival European al Artelor „Ciprian Porumbescu”, în care Festivalul-concurs internaţional „Lira de Aur”, Festivalul-concurs al Poeziei Europene „Naţiunea Poeţilor” şi „Comemorarea Arderii Cărţilor Românilor”, în vara anului 1952, săvârşită doar în Bucovina şi doar în mandatul lui Gheorghe Flutur, constituie repere şi pentru un simpozion, dedicat personalităţii sărbătoritului, dar şi pentru lansarea, în ediţie bilingvă română-engleză, a cărţii „Inimă de român” („Iar când bunul Dumnezeu / Va curma spiritul meu / Şi inima-n veci va apune, / Atunci, Doamne,-n rai o pune, / Că-i inimă de Român!”), care adună în pagini, pentru prima dată, cea mai mare parte a creaţiei poetice a lui Ciprian Porumbescu, precum şi cărţile Martirilor Bucovinei George Ungureanu („Soarele pe grind”, scrisă până în 1954, când s-a predat pentru a-şi ispăşi… condamnarea la moarte, dar salvată ca manuscris de un universitar ieşean), Eugen Dimitriu („Lumini bucovinene”), Radu Bercea („Ţara lui tercea-Bercea”) şi Ştefan Piersic („Dor ni-i de tine, Bucovină dragă!”, în cazul în care Florin Piersic nu va întârzia prea mult cu „bun de tipar”).

La Stupca, spre sfârşitul lunii mai, se vor deschide tabere de pictură, de fotografie şi de sculptură, cele mai frumoase sculpturi urmând să fie amplasate, ulterior, pe un itinerariu bucovinean al lui Ciprian Porumbescu, omagiat în jurnalul său („Pojorâta, aici mi-ar plăcea să îmbătrânesc!” va fi textul, scris în mai multe limbi, care va însoţi, de pildă, lucrarea care se va amplasa în Pojorâta, odată cu debutarea programului „Drumul lemnului”).

În zilele de 4 şi 5 iunie, Stupca va răsuna de muzică instrumentală şi corală, dar şi de cea populară, popularismul fiind febleţea de nenegociat a lui Gheorghe Flutur, aşa cum se vor putea asculta şi câteva tarafuri ţigăneşti, cu aceeaşi dragoste cu care le asculta Ciprian, mai ales că unul dintre ele, pregătit de profesorul şi muzicianul Emil Havriliuc, va interpreta şi două dintre cântecele care au fermecat adolescenţa lui Ciprian Porumbescu, „Ţiganii se sfătuiră” şi „Pân’ era cioroaica barză”. O petrecere populară, dar şi un bal, reeditare a balurilor care se desfăşurau pe vremea lui Ciprian, în conacul şi curtea boierului Popovici (actualul muzeu din Stupca), organizat (dacă Gheorghe Flutur se va dezice de arhicunoscutele-i ezitări) în scopuri caritabile, inclusiv pentru cumpărarea unei pianine, destinată muzeului, vor poziţiona Stupca în centrul atenţiei românilor (vor veni şi ceva televiziuni naţionale), vreme de câteva zile ale începutului lunii iunie.

În 6 iunie, când se vor împlini 128 ani de la „punerea” inimii lui Ciprian „în rai”, muzicianul şi literatul de geniu al Bucovinei va beneficia, doar din partea urmaşilor lui şi a stupcanilor, de pomenire şi de serviciile religioase cuvenite, politicienii şi oamenii de cultură retrăgându-se cuviincios din faţa sacralităţii zilei respective.

Până atunci, Flutur a pus şi de un „Concert de toacă”, în Duminica Paştelui, un adevărat eveniment cultural, când se ocupă de el specialiştii, în care instrumentele tradiţionale din lemn (fluier, caval, nai, viori etc.) şi toaca vor clătina universul, dar văd că, dacă n-aş rupe eu embargoul tăcerii, întâmplările astea, care chiar contează, n-ar beneficia de nici o promovare. Gheorghe Flutur tace, deşi ar trebui să se laude. În fond, tot ceea ce se va întâmpla înseamnă asumare, deci şi un merit de necontestat pentru Flutur. Şi-atunci, de ce tace?