Ion DRĂGUŞANUL

Am ciudata senzaţie că Tricolorul nu mai e decât o bucată oarecare de pânză, din care, precum în Sienkiewicz, toţi încercăm să înşfăcăm cât mai mult, ca să ne ajungă măcar pentru obiele. Deja am devenit cu toţii, precum în Zaharia Stancu, bandiţii de sub Tricolor, care sfâşie cu ghearele şi cu dinţii fâşii din sfântul stindard al neamului.

Dincolo de sugestia, de imagistica asta stranie, pe care v-o propun, se află ceea ce numim patrie, ţară, legănuţul natal, cum obişnuia să spună regretatul Vasile Mucea. De fapt din patrie, din ţară, din legănuţul identităţii noastre se sfâşie, se fură, se iroseşte, dar aşa văd eu realitatea românească de astăzi, ca pe un Tricolor ferfeniţit, din care se smulg şi ultimele zdrenţe, sfori şi scame. Nu există român care să nu-şi afle prin buzunare sau prin suflet, dacă s-ar pune pe căutat, măcar un petic de tricolor, ba roşu, ba galben, ba albastru, dar nimeni nu se va autodenunţa vreodată, fiecare considerându-şi complicitatea la devastarea Tricolorului drept opţiune politică. Nici unul dintre noi nu-şi reproşează complicitatea distructivă, preferând să mute povara responsabilităţii pe umerii celorlalţi, ca în Hobbes şi Locke, cu consecinţa anatemizării haotice a „hoţilor roşii”, a „hoţilor galbeni” şi a „hoţilor albaştri”, cunoscuţi, mai nou, şi drept „hoţii portocalii”.

Întâmplarea face să mi se publice acest editorial în ziua de naştere a lui Ceauşescu, cel care ne avertiza – şi noi am râs cu nesaţ! – că mare trădare de ţară însemna instaurarea haosului democratic. Eu nu-l regret pe Ceauşescu, regret doar că suntem toţi responsabili că a fost împuşcat ca un câine.

Un epigramist spunea, prin 1996: „Doamne, fii îndurător / Şi ne-ascultă rugile: / De l-ai luat pe dictator, / Ia-i, acum, şi slugile!”.

Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a auzit. De fapt, nu Dumnezeu, ci noi nu am auzit, voit nu am auzit, pentru că tocmai deveneam complici cu distrugătorii de Tricolor care fluturau deasupra noastră zdrenţe de culoarea scamei sfâşiate de noi înşine.

Când n-a mai rămas decât lancea Tricolorului, din care s-au confecţionat bâte pentru jandarmi, am prins să ne plângem, să scrâşnim, să revendicăm ultimativ, cu disperarea inconştientului istoric, cum ar zice psihanaliştii, „capul lui Moţoc”. Din patru în patru ani, ni se tot aruncă la picioare câte un cap de paiaţă, iar noi fremătăm de mulţumire atunci, linşând public închipuitul „cap al lui Moţoc”, vreme în care Moţoc cel adevărat rânjeşte şi ne trage în ţepele din Piaţa Universităţii. „I-am ciuruit!”, triumfă Moţoc. Moţoc, nu Iliescu, nu Roman, nu Constantinescu, nu Băsescu, nu Antonescu sau Ponta, ci Moţoc, vampirul real al neamului românesc, banditul de sub tricolor cel mai lacom şi mai posesiv. Moţoc, monstrul haosului democratic românesc, monstrul creat de noi prin opţiunile noastre pururi negative, gen „vot negativ”, gen „îi punem noi la punct, să vină să mai fure şi alţii!”.

Numai că Moţoc e veşnic, Moţoc nu poate fi înfrânt, Moţoc e balaurul cu o mulţime de capete, din gâtlejul retezat al unui cap crescând, instantaneu, alte trei capete. Moţoc nu poate fi înfrânt decât cu unduirea vie a Tricolorului, apă vie a simţirii unui neam, adică a unui palier iniţiatic la care noi nu vom ajunge niciodată.

L-am văzut, de Ziua Unirii, pe Moţoc, huiduit şi huiduindu-se. Huiduit în capul Băsescu, huiduindu-se din capetele Antonescu şi Ponta. Îşi râdea de noi Moţoc, se juca arţăgos cu destinele noastre, rânjind cu mulţimea lui de guri monstruoase, care unduiau pe cer din puzderia de capete ridicate în locul Tricolorului, devastat şi de Moţoc, dar şi de fiecare dintre noi.

Mi-a fost frică, în Ziua Unirii, de Moţoc, pentru că se făcuse în jurul lui o imensă pustietate şi o negură incredibilă, încât nu mai aveai cui da şi de la cine primi bineţe. Norocul nostru că, odată cu răsăritul stelelor, Moţoc s-a retras, cu prada zilnică, în peştera lui tenebroasă, pentru a ne mistui în tihnă şi pentru a pregăti un alt cap de paiaţă, pe care să-l arunce la picioarele celor care vom supravieţui, drept „capul lui Moţoc”, în singura clipă de vulnerabilitate a monstrului, clipa în care, dacă am aduna petic cu petic, fir cu fir, scamă cu scamă, poate că am putea reface Tricolorul, găurit de petecul lipsă, cel din care Moţoc şi-a făcut obiele. Are Tricolorul puteri miraculoase şi poate reteza, simultan şi pentru totdeauna, dintr-un singur fâlfâit, toate capetele balaurului Moţoc.

Din nefericire, nici nu o să mă credeţi şi nici nu veţi fi dispuşi să renunţaţi la scama din Tricolor, pe care v-aţi însuşit-o complice.