Pavel LUCESCU

Devine tot mai clar că alegerile din 30 noiembrie nu vor aduce mai nimic nou în politica românească. Previziunile scepticilor legate de sistemul de vot par să se adeverească. Pe scurt, ele spuneau că având în vedere modul de distribuire al mandatelor, bazat pe principiul proporţionalităţii, votul în sine, dat unor persoane şi nu unor liste ca până acum, devine aproape irelevant. Candidaţii nu au nici o garanţie că obţinând cele mai multe voturi în colegiul lor câştigă şi mandatul aferent.

Vor exista probabil nenumărate situaţii în care cei clasaţi pe locurile doi sau trei se vor trezi parlamentari, iar cel care practic s-a dovedit a fi favoritul electoratului rămâne pe dinafară. Poate că majoritatea celor care votează nu ştie acest lucru, dar candidaţii o ştiu cu siguranţă. Rezultatul? Ceea ce vedem deja pe teren. Candidaţii îşi fac campanie cu sentimentul că trebuie s-o facă şi pe asta şi, probabil, abia aşteaptă să se termine. Iar electoratul le răspunde cu aceeaşi monedă. Lehamite şi de-o parte şi de alta.

În mare, schema întregii campanii, aplicată de toate partidele, arată după cum urmează. La centru, partidul se ocupă de negocieri pentru viitoarea majoritate parlamentară, încearcă să rezolve chestiunile curente începând de la scandalul legii de majorare a salariilor profesorilor până la discuţii  de formă despre mersul campaniei, solicitări de fonduri de la filiale sau plângeri din teritoriu legate de rivalităţi locale.

Aşa stând lucrurile, sediile de la Bucureşti, care altădată viermuiau, sunt aproape pustii. Problemele se rezolvă mai mult prin telefon. Fiecare lider de la centru are fieful şi interesele lui, pe care încearcă să şi le promoveze, de regulă, în detrimentul propriilor colegi.

Local, fiecare încearcă, pe de o parte să priceapă de unde bate vântul în partid, pe de altă parte cum să facă să aibă cât mai puţin de pierdut. Pentru că, repet, nimeni nu e sigur de nimic. Asta se traduce în a face strict ceea ce ştie fiecare că se face în general într-o campanie. Afişe, banere, fluturaşi, pliante, scrisori (eventual), spoturi tv si radio. Dacă se întâmplă aibă şi ceva bani, plătesc şi nişte consultanţi ca să le facă toate astea cât de cât profesionist.

Dar cum interesul e oricum scăzut, cum spuneam, şi de-o parte şi de alta, consultanţii îşi fac treaba exact atât cât simt că se aşteaptă şi candidaţii. Adică nu mare lucru. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere e perfect raţional. Orice idee măreaţă are nevoie de o miză aşijderea, or atâta timp cât, în marea lor majoritate, candidaţii n-o simt, acest lucru se transmite în tot ce fac.

Acolo unde există cât de cât entuziasm, dar fără bani, ies mai degrabă aberaţii. Clipuri TV ridicole, slogane de tot râsul, mesaje scrise în cel cea mai pură limbă de lemn.

Ce rămâne din toată campania sunt, în fapt culorile partidului. Ţara e plină de portocaliu, roşu şi galben-albastru. Stafurile de campanie s-au convins de lehamitea generalizată şi aplică strategia minimei rezistenţe. Promovezi sigla partidului şi culoarea aferentă, la care ataşezi, ca pe o anexă, poza candidatului. Şi da, votul e în fond, unul preponderent politic.

În ţările cu tradiţie în sistemul uninominal, votul politic, conform specialiştilor, înseamnă undeva între 50-60 la sută, restul depinzând de prestaţia candidaţilor. La noi, zice Hrebenciuc, votul politic e sută la sută. Deşi exagerează, estimarea sa spune ceva important. Şi anume, că noul sistem electoral nu aduce aproape nimic în plus faţă de vechiul, pe sistem de listă de partid.

Vom avea figuri noi în Parlament, poate în aceeaşi proporţie ca şi la precedentele alegeri, dar fără nici un aport de calitate. Alţi parlamentari, mulţi dintre ei învingători fără speranţă, dar nimic în plus. Reforma clasei politice se amână. 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului O campanie aproape inutilă.

Comentarii