Pavel LUCESCU

Marea confuzie întreţinută de cei interesaţi în a-şi apăra pielea dar şi de naivii care încurcă antipatia faţă de Băsescu cu faptele sale aşa cum sunt, unele rele, altele bune, e că în războiul cu corupţia singura instituţie care are ceva de spus trebuie să fie justiţia.

Pare atât de rezonabilă şi de principială o asemenea teză încât ea a ajuns, prin repetare obsesivă sub o formă sau alta, un soi de tabu. Nu poţi s-o pui nici în discuţie, darămite s-o mai şi conteşti, pentru că eşti acuzat de sacrilegiu anti-democratic.

Nu contează că acuzatorii sunt mai ales cei suspecţi de corupţie, nu contează dacă ai sau nu argumente, important e s-o admiţi ca pe un adevăr şi atât.

Ei bine, voi comite marele păcat şi voi susţine cu tărie următoarea contra-teză. În războiul cu corupţia cel mai important combatant, nu e justiţia, ci politicul. Da, de politicieni depinde soarta acestui război, iar fără intervenţia lor hotărâtă, aş zice totală, anti-corupţia rămâne o vorbă în vânt.

Dacă preşedintele, premierul, miniştrii, parlamentarii, liderii politici în general stau deoparte în acest război, lăsând doar justiţia să-l poarte, el e pierdut din start. Cu alte cuvinte, războiul cu corupţia e, prin excelenţă, un act politic. Dacă politicienii nu-l vor, acest război nu are loc. Iar a-l dori înseamnă a intra în el.

Am ţinut să fac aceste precizări în care cred cu tărie pentru că am senzaţia că dacă acest război, în România, pare a fi deja pierdut, asta s-a întâmplat tocmai datorită acestei confuzii.

Iar cel care a ştiut s-o întreţină şi s-o exploateze cu măiestrie e fostul premier Adrian Năstase. Cazul său e de manual. A început cu o tentativă de percheziţie şi s-a încheiat, probabil definitiv, săptămâna trecută, cu o tentativă de începere a urmăririi penale.

La ambele capete s-a interpus, evident, în favoarea sa, o instituţie politică sută la sută, e vorba de Parlament, iar principala acuzaţie care a stat mereu pe buzele sale de când a devenit subiect de dosar penal, e politizarea justiţiei.

Deci Adrian Năstase nu poate fi nici măcar cercetat penal, ca orice român obişnuit, pentru că aşa au decis majoritatea politicienilor din Camera Deputaţilor, iar el susţine dimpotrivă că decizia lor e corectă pentru că astfel s-a evitat intervenţia politicului în actul de justiţie. Iar multă lume îl şi crede.

De unde această seducţie, când orice minte cât de cât limpede poate să constate cât de fals sună raţionamentul lui Năstase, nu ţine de nici un mister. Ea a fost şi rămâne posibilă urmare a unui banal act de voinţă politică. Pentru că majoritatea politicienilor au vrut să capete imunitate, votând cu ani în urmă o lege care să le-o ofere, acest lucru le dă acum posibilitatea să susţină cu proba votului “instituţiei reprezentative a democraţiei româneşti”, am numit, evident, Parlamentul, că orice încercare a justiţiei de a le chestiona faptele devine un abuz politic.

Dacă legea nu ar fi existat, justiţia şi-ar fi putut face treaba. Dar legea există pentru că aşa au decis politicienii. Prin urmare, justiţia nu-şi poate face treaba pentru aşa au vrut şi vor majoritatea oamenilor politici.

Invers, pentru ca justiţia să poată funcţiona, prima condiţie necesară, chiar dacă nu şi suficientă, e ca politicul să-şi dorească acest lucru.

Cazul Adrian Năstase demonstrează foarte clar acest lucru. Pentru ca fostul premier, şi orice altcineva aflat într-o situaţie similară, să nu mai poată acuza cu succes politizarea justiţiei, politizând el însuşi actul de justiţie atunci când se simte vizat, e nevoie de intervenţia politicului.

Iar asta se va întâmpla abia atunci când vom avea o voinţă politică majoritară în stare, printre altele,  să anuleze tocmai acea lege care le permite să acuze în mod ipocrit politizarea justiţiei. Iată de ce susţin că tocmai de politicieni depinde, în primul rând, soarta războiului cu corupţia.

Am vorbit aici doar de o lege, celebra de-acum lege a răspunderii ministeriale, şi un singur caz, Adrian Năstase. Dar în spatele acestui război se află întotdeauna şi peste tot politicienii şi voinţa lor, exprimată în miile de legi pe care aceştia le-au votat. El se pierde sau se câştigă funcţie tocmai de această voinţă. Restul sunt vorbe goale.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De ce am pierdut războiul cu corupţia.

Comentarii