Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Minunata noastră Capitală a găzduit miercuri, animând largile ei bulevarde, şi aşa pline de vitalitate, un marş încheiat cu un miting de protest în faţa Guvernului. Nimic special până aici. În toţi anii electorali au loc greve, mitinguri, marşuri de protest, unii ameninţă că se aruncă de pe macara sau că îşi dau foc în piaţa publică. Gazetarii, mai pricepuţi decât mine în analiza politică, găsesc explicaţii electorale pentru multe dintre aceste proteste. Adică opoziţia, înţeleg eu, prin sindicatele afiliate, mai dă un brânci puterii. Nenorocirea e că la noi nu prea ştim cine-i la putere şi cine în opoziţie. Preşedintele Băsescu, aflat în vârful puterii, se dă, împreună cu partidul lui prezidenţial, opozant. În opoziţie este şi PSD cu toate că, de milă, de silă, susţine proiectele guvernamentale şi uneori le iniţiază. Oficial, la putere rămâne doar PNL. Ungurii nu sunt ţinta protestelor şi trec neobservaţi.
Marşul şi mitingul din 16 aprilie din Bucureşti a fost al cadrelor didactice. Televiziunile au prezentat din ceas în ceas imagini. Dar, Dumnezeule, ce mi-a fost dat să văd! Un miting al profesorilor trebuie să arate altfel decât un miting al aprozaristelor sau coafezelor, să zicem. Mă leagă de dascălul de şcoală dragoste şi respect. M-am născut într-o familie dedicată şcolii (mama a fost cadru didactic şi director de şcoală până a ieşit la pensie), între prietenii noştri se numărau destui profesori. Păstrez minunate amintiri legate de personalităţi ale şcolii care mi-au luminat şi îmbogăţit copilăria. Din acest motiv protestul miilor de profesori desfăşurat în Bucureşti mi s-a părut cel puţin indecent. Oricum, prin mesaj, prin comportament, nu părea să aibă vreo legătură cu oamenii dedicaţi catedrei. Nu pun nici o clipă la îndoială îndreptăţirea protestului. Sunt şi în învăţământ şi în sănătate lefuri de mizerie. Acele tichete-cadou de 50 de lei reprezintă pesemne ceva într-un buget de familie sărmană. Dar niciodată dascălii n-au protestat doar pentru câştigurile lor financiare. Aveau grijă să îmbrace protestul într-un staniol mai dichisit. Cereau de pildă o lege a învăţământului mai apropiată de cerinţele lumii moderne, cereau dotări pentru instituţiile de învăţământ, cereau bani pentru manuale şi pentru igiena şcolilor. Mai pe la jumătate încăpeau şi revendicările cu salariile sau cu bonurile cadou. Trec şi peste asta. Aşa au conceput protestul liderii sindicali, aşa l-au desfăşurat. Ceea ce mi-a lăsat însă un gust amar a fost lipsa de ţinută, de solemnitate şi de demnitate a protestului. Te aşteptai ca profesorii să protesteze decent, într-un marş al tăcerii, de pildă. Ce ne-au arătat dascălii bucureşteni? Parcă eram la carnaval. Oameni în toată firea, sub portretul cărora se ascundeau proful de mate sau profa de română, fluierau în nişte ţignale de agenţi de circulaţie sau de-a dreptul băgând două deşte în gură. Nişte fătuce, profesoare tinere, agitau în ritm de samba pancarte şi chiuiau ca la nuntă. Unii profesori, deghizaţi ca la circ, se prezentau comic, cu veste aiurea şi înscrisuri agăţate pe rever. Sunt aceştia dascălii din învăţământul bucureştean sau au tocmit cu ora nişte precupeţe din Piaţa Matache pentru a mărşălui în locul lor? Nu mi-l pot imagina, de pildă, pe profesorul meu de latină Petre Dumitrescu de la Vălenii de Munte, cu o ţinută de boier vechi, demn, sobru şi rafinat ţopăind în Piaţa Victoriei cu un fluier în gură. Nu mi-o pot imagina pe mama, oricât de mizerabil ar fi fost salariul ei (şi era mizerabil) cu o şapcă sindicalistă pe cap ţipând lozinci rimate pe străzi. Repet, n-am nimic cu protestul în sine. Şi dascălii şi moaşele comunale şi coafezele şi poliştiştii şi cosmonauţii au dreptul să protesteze şi să-şi proclame revendicările. Dar de la profesori aşteptam o altă ţinută, un alt mod de a-şi comunica nemulţumirile. Mai sobru şi, sunt convins, mai eficient. Dacă aşa se manifestă şi în şcoli, am explicaţia volatilizării nobleţei actului de învăţământ. Pe străzile Capitalei am văzut o paranghelie de ţoape.
(19 apr 2008, 16:30:23