Lucian AVRAMESCU

Valul de ură faţă de români se lăţeşte ameţitor peste Europa. Cei care nu iau în serios această realitate crudă şi dizgraţioasă se înşală amarnic. Ieri, fiul meu Arin, avocat, preşedinte al Asociaţiei Avocaţilor Tineri din Baroul Bucureşti, se afla la Paris unde tocmai s-a isprăvit Congresul Mondial al Avocaţilor. Intrând într-un magazin din capitala Franţei, împreună cu soţia, cadru universitar şi fiica lor Alexandra, de doi ani şi jumătate, a fost chestionat, după câteva minute, de un vânzător. Ce limbă vorbiţi? – a întrebat vânzătorul. Franceză şi engleză, i-a răspuns fiul meu, crezând că vânzătorul se interesează în ce limbă ar putea să se înţeleagă în chestiunile legate de negoţul pe care îl facea el acolo. Nu asta v-am întrebat, a zis comerciantul. Ce limbă vorbeaţi între voi? Româna, au răspuns ei. În acea clipă, privirea amploiatului francez a devenit metalică. Realizând despre ce este vorba, şi-au luat copilul în braţe şi au părăsit în grabă magazinul. Poţi să mai ieşi seara, ca român, cu copilul într-un parc mai fără lume, mai izolat? Te poţi mişca relaxat în marile aglomeraţii ale oraşelor? Nu prea. Am simţit, mi-au spus copiii mei, o înfurnicare. E trist. E aproape tragic.

După Revoluţie, lumea care văzuse în direct măcelul şi spectacolul de la Bucureşti, ne privea cu o uriaşă simpatie. Au sosit ajutoare, mulţi vărsau lacrimi de bucurie pentru noi. Deveniserăm eroi mondiali. Au venit apoi mineriadele care ne-au făcut de tot râsul. Ce se petrece acum?

Italia, care are cei mai mulţi investitori în România, italienii, care au recoltat cel mai mare număr de neveste din România, fraţii noştri de la Râm nu ne mai vor. Mai mult de atât, ne urăsc. Bărbaţi care muncesc la Roma de ani şi ani, cu acte în regulă, cu copii daţi la şcoli în Italia, sunt ciomăgiţi pe stradă, ziua în amiaza mare, sub privirile aprobatoare ale trecătorilor. Femei la locul lor, nu cerşetoare, nu prostituate, ci funcţionare ale unor firme sau batande care îngrijesc miile de bătrâni abandonaţi de copii în Italia sunt insultate în metrou, autobuz, pe stradă sau şi mai rău, sunt luate la bătaie de haidamaci care urlă „Italia este a italienilor” sau „Moarte românilor”. S-a dus dracului frăţia, s-a evaporat sângele înrudit care, zice istoria, ne leagă. Şi totul a plecat de la fapta ucigaşă a unui nemernic din Avrig. Că el este ţigan sau neţigan are mai puţină importanţă. E un cetăţean din Europa, cu drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni europeni, mai puţin dreptul de a ucide. S-a spus că a violat, jefuit şi ucis. Prima acuză a căzut. Celelalte, în spatele unei tăceri suspecte, nu pot fi confirmate, dar nici infirmate. Preşedintele nostru, aflat într-o vizită în străinătate, declara cu subînţeles că ştie mai multe, ar spune dar „dacă n-ar fi presa”. Iată, obsesia şi blestemul domnului Băsescu. Dacă n-ar fi presa care nu face altceva decât SĂ SPUNĂ lumii, înţelegem că ar face-o singur. Adică el însuşi ar deveni presă. E tot ce ne lipsea!

Mulţi au cerut demisia ministrului de externe Cioroianu. Cu îndreptăţire. Discursul lui, desprins din ideologia mareşalului Antonescu, a năucit. Ascultându-l vorbind în câteva împrejurări mi-am dat seama că vorbeşte ca o ţaţă. Vorbeşte, vrute şi nevrute, gura fără el. Nu e posibil să faci asta ca ministru de externe al unei ţări. Oricine îi poate cere demisia, mai puţin însă Traian Băsescu. Şi-a dat demisia preşedintele după episodul „ţigancă împuţită”? Nici vorbă. Nici măcar n-a roşit. Şi-a dat demisia după uimirea rostită public de a fi descoperit în sfârşit şi un „armean bun”, de parcă toţi ceilalţi armeni ar fi nişte netrebnici? Aş! Demisia este cerută cu îndreptăţire şi în Italia unor politicieni din Cizmă. Nu m-ar întrista demisia primarului Romei şi nu m-ar întrista nici demisia lui Romano Prodi. Ce ciudate jocuri onomastice, ce derivări de cuvinte înrudite real sau doar prin sonorităţi: Romano (prim ministru al Italiei), Romulus (prezumtivul criminal), români, rromi, Roma, România. Doar cuvintele ne mai ajută să stăm alături. În rest, ură, blestem, sânge, moarte. „Moarte românilor de rahat!”, scrie mare pe un zid dintr-un oraş italian.

Ne cerem între noi demisia. Nu-i mare scofală. Ni se cere, însă, demisia, ca neam, de pe pământ.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ni se cere demisia de pe pământ.

Comentarii