Am citit cândva o minunată laudă adusă de Nichita Stănescu lui Fănuş Neagu. Brăileanul îl vrăjise pe ploieştean cu puzderia peştilor lucioşi şi stranii şi întortocheaţi în apele vorbei de nu se mai sătura ascultându-l, iar el, Nichita, abia de apuca să scoată un diftong. Ceva de genul ăsta ţin eu minte, admirând bucuria unui mare poet de a descoperi poezia unui mare prozator şi vorbirea lui în dodii şi-n lăcuste şi-n vrăbii. Azi, căscând o carte la jumătate, am dat de un text al lui Nichita în care scrie – mamă, ce m-am speriat! – despre ”măgarul” ăsta de Fănuş Neagu. Dumnezeule, mi-am zis, schimbători în rele sunt scriitorii între ei, iuţi la mânie şi supărare, pricioşi şi anapoda în zmintoşenia lor. Am citit mai departe şi am rămas uluit cum se poate preschimba apa în vin şi vorba, care pare insultătoare, în mângâiere de dragoste şi şoaptă de alint. Nichita scrie că măgarul de Fănuş e cel care-l duce în spinare pe Iisus, intrând cu el pe porţile Ierusalimului. E măgarul sfânt şi minunat al limbii române, cărând povara unor metafore şi simboluri fără egal. Cam aşa ceva.
Mi-am reamintit, cu acest prilej, şi necazul meu de pe la începuturile AMPress, când o tânără corespondentă din Buzău m-a băgat în bucluc. A transmis o ştire la rubrica de fapt divers, prin care relata că preotul dintr-un sat, Ștefăneşti parcă, a intrat băut bine, ziua, în crâşma satului, călare pe un măgar, spre amuzamentul enoriaşilor. Popa m-a dat în judecată, pe mine ca şef al instituţiei, iar tânăra ziaristă, pe care o angajasem la insistenţele unui scriitor prieten, s-a dat dispărută. Am ajuns la Buzău, la Tribunal, după mai multe chemări. M-am uitat pe coridoare să identific reclamantul, cu faţă bănuită de preot. Rămăsese, venit ca şi mine din zori, un tip rumen la obraz, bărbierit proaspăt, care fuma Kent. Doar eu aveam barbă. Nu putea fi ăsta Sfinţia Sa. Când, pe la orele 11.00, am fost chemat în faţa completului alcătuit din trei doamne care nu mi s-au părut a mă privi cu vrăjmăşie, a intrat şi popa, secondat de un avocat gălăgios şi alte două persoane. Necazul era că, prin redactorii mei, aflasem că pe raza a trei sate nu exista niciun măgar de tracţiune sau călărie, iar preotul, care trăgea într-adevăr la măsea, intrase călare pe un cal costeliv în crâşmă, dar cu un an în urmă, nu cum scrisese corespondenta mea. Am cerut scuze sfinţiei sale pentru eroarea unei june în ale scrisului, mamă de copil mic, rugându-l s-o ierte şi să ne ierte pentru documentarea superficială, urmând ca judecata finală, conform propovăduirii din biserică, s-o facă Cel de Sus. Nu, a ţipat avocatul tocmit de biserică! Nu, să fie pedepsiţi, a întregit luminăţia sa! Procuroarea m-a întrebat dacă eu consider calomnios textul publicat şi preluat de mai multe ziare, inclusiv de cel din Buzău, abonat la AMPress. Nu e, am zis. Pe ce vă bazaţi? Aţi scris că preotul a mers călare pe măgar! Da, zic, dar şi Iisus a intrat în Ierusalim călare pe asin. E un simbol creştin care întregeşte buna credinţă a slujitorului bisericii! Nu-i o insultă! Da, dar dumneavoastră, a insistat ea, aţi scris că a intrat călare în cârciumă! Corect, am răspuns. Unde ar fi putut merge preotul, în căutarea sufletelor rătăcite, altundeva decât la birt? În biserică, cei buni merg singuri! Turma rătăcită, sufletele însingurate de acolo pot fi aduse îndărăt, din bodega comunală.
Între timp, iscodind, am aflat că popa construia de mulţi ani, din donaţii şi mila credincioşilor, o biserică în sat care sporea ca Mănăstirea Argeşului – adică rămânea tot la temelie, în timp ce duhovnicul îşi înălţa un viloi la marginea municipiului Buzău, care creştea ca trestia din apă.
Procesul s-a încheiat fără pedepsirea redacţiei. Dimpotrivă, sfinţia sa a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Din fericire, ca ziarist, n-am mai bătut şi alte dăţi drumul tribunalelor, iar măgarul s-a dovedit, utilizându-l ca blajin şi eficient avocat al meu, bun la casa judecăţii.
Găsind azi scrierea lui Nichita, prin care îl laudă ca măgar al scrisului măiastru pe Fănuş, mi s-a părut cu atât mai luminos elogiul adus, amintindu-mi păţania mea.