Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Era o specie necunoscută în urmă cu vreo 25 de ani. Acum însă ea este în plină răspândire, ocupând spații virtuale largi, în presa electronică și pe rețelele de socializare.

Când am început să scriu în presă - faptul fiind în urmă cu zeci de ani… - nu cunoșteam specia, publicațiile fiind din hârtie. Mai apoi, edițiile gazetărești electronice prinzând avânt, țața cu pricina și-a făcut tot mai simțită prezența.

Părea să se fi născut de nicăieri…

Acum însă, după ce neuroștiințele și medicina holistică au făcut uriașe salturi, știu că mă înșelasem: ființa sosea din casele părintești lipsite de iubire. Negăsită fiind și la vârstă adultă, ea se îndrepta cu adevărat spre nicăieri. Și, purtând cu sine ceea ce psihologii și psihiatrii numesc ”traumatismul transgenerațional”, întrupa adultul provenit dintr-un copil care, dintru început, primise loviturile nu ”de la viață” – cum obișnuiește a se spune – ci chiar de la părinți.

Învățat să se apere, să fugă sau chiar să se lupte cu ”cei dragi”, copilul cu pricina devenit adult - adult, nu și matur! – a rămas așa, cimentat în eternele sale frici și revolte, hrănindu-se doar din conflicte – cel mai adesea imaginare - fără de care pare că nu se simte bine.

Având ”detectorul de fum defect” – despre nucleul amigdalian cerebral fiind vorba – el vede pericole unde nu sunt și își dă singur alarma falsă, aflându-se în ”apele lui” doar când are un adversar – inclusiv matrimonial – față de care manifestă ostilitate, autocentrare, lipsă de respect și – aparent ciudat – o continuă tendință de superiorizare proprie prin apăsarea devalorizatoare și asuprirea celuilalt. Într-un cuvânt, un om profund nefericit.

Dar să las diagnosticul medico-psihiatric în favoarea unei analize cu ușoare nuanțe ”bulevardiere”, lesne de observat.

Ce este o țață, toată lumea știe. Echivalentul său masculin fiind țărănoiul. Dar nu despre această ”pereche” fac eu vorbire. Întrucât – cel puțin din experiența mea gazetărească - țața zgrepțănătoare, deși gramatical păstrează genul, de regulă este o arătare de sex masculin, firește existând și excepții: un mascul lipsit de bărbăție și tare rău de gură!... ; de cele mai multe ori, unul ”trecut”, marcat de nerealizări, eșecuri și adânci frustrări pentru a căror recuperare simte că nu mai are timp, vina propriilor rateuri purtând-o, fără excepție, ”lumea cea rea” , toți ceilalți!... Ceilalți, începând cu ”cei dragi” din propria familie, continuând cu foștii prieteni, ”fostele”, șefii și terminând cu politicienii momentului; fără toți acești dușmani, mai vechi și mai noi, ”alta ar fi fost soarta sa!”.

Ea, arătarea, e ubicuu prezentă: în rubricile comentariilor din presă, în cele de pe ”rețele” și, spre deosebire de cârcotașul de rând – om simpatic și, adesea, plin de umor – zgrepțănătoarea de sex opus întrupează omul rău; căci ”omul rău există” – cum bine scria psihiatrul Scott M. Peck în remarcabila sa carte ”Psihologia minciunii”.

De ce am definit eu specia drept ”zgrepțănătoare”? Fiindcă, asemenea pisicilor și cățeilor ținuți în ger, de când cu presa electronică și rețelele de socializare, ființa asta nefericită zgreapțănă pe la uși… virtuale. Dar nu la oricare, ci la cele cât de cât notorii, nădăjduind să fie băgată în seamă. Prin ce? Prin savantlâcuri de veleitar ignorant, prin mărețe inepții belicos decretate, prin bășcălii ieftine, ofense și - mai ales! - prin luare ”la modul personal” a diverselor teme tratate jurnalistic și care, crede ea, o privesc. De aceea, tam-nisam, se bagă singură în seamă. Căci, nu-i așa? Dreptul la păreri îl are oricine…

Dacă autorul o ignoră, sau – greșind - îi răspunde contrazicând-o și vine cu argumente ferme, țața masculină părăsește subiectul și insistă făcând bășcălie – pe care o confundă cu umorul – catalogând agresiv, ofensator interlocutorul, singura sa metodă de a simți bine. Iar preopinentul îi devine brusc - și-i rămâne pe veci - dușman de neiertat; drept care, dacă în pagina gazetei sau ”pe rețele” acesta semnează mai apoi și scrieri despre mersul vremii sau metabolismul moluștelor, la fel de vehementă, țața zgrepțănătoare își continuă însinguratul război cu neantul.

E lesne de înțeles că ”depozitul resentimentar” al unui astfel de om neîmpăcat cu sine este imens, dependențele compensatorii ale frustrării – alcool, droguri, mâncare, bani, sex etc. - fiindu-i pe cât de numeroase, pe atât de ascunse, căci țața zgrepțănătoare ține enorm la imagine; dependențele marcând sau mascând fluctuante stări depresive.

Scriam la început că, grație progresului neuroștiințelor – neurologie, psihiatrie, psihologie, laboratoare de resort… - enigma acestor comportamente este dezlegată la ora actuală, tristele simptome ascunzând psiho-diagnostice grave, toate din categoria tulburărilor de personalitate. Dar asta este fața strict medicală, absolut netratabilă și nevindecabilă a țaței zgrepțănătoare: netratabilă, întrucât acești bolnavi nu își pun niciodată problema că au o problemă, evitând specialiștii; de unde și compasiunea pe care o merită cu prisosință.

În urmă cu vreo douăzeci de an, în două rânduri, îl avusesem invitat la Gura Humorului pe Octavian Paler. Îi organizasem câteva conferințe, lansări de carte. Gazetăria se făcea pe încă pe hârtie și țin minte că atunci am primit o de folos și neașteptată lecție de la el. Un ins din presa locală s-a iscat să scrie un articol denigrator. Dar nu orice, ci un perdaf fecaloid, de la A la Z, garnisit numai și numai cu agresivități și insulte, la adresa scriitorului și civicului Paler. Ca gazdă m-am simțit dator să sar la gâtul prostului, cerând drept la replică în numele scriitorului. Impasibil însă, el m-a temperat: ”Lăsați-l în plata lui!... E plin de căței dintr-ăștia peste tot… Aveți timp de pierdut cu ei?...”

Anii de mai apoi mi-au confirmat utilitatea acelui sfat, întrucât țațele zgrepțănătoare s-au iscat: nenumărate. Și, treptat, o concluzie certă mi s-a conturat, sunând a zicală: ”Nu răspunde prostului, că te pomenești conversând cu el”; o conversație în care întotdeauna pierzi, el ținând morțiș la ”dreptatea lui”, nu la adevăr… E drept că uneori mi se mai întâmplă să răspund țaței zgrepțănătoare: atunci când socotesc că e vorba de un ins ”recuperabil”. Cel mai adesea însă mă înșel. Totuși asta nu mă descurajează și mai cred în om.